O viziune aparte faţă de alţi autori filocalici şi foarte interesantă găsim la Maxim Mărturisitorul despre virtuţi. Marele teolog al secolului al VII-lea face câteva consideraţii despre începutul virtuţilor în sufletul unui creştin: „Frica lui Dumnezeu duce la trezvia minţii, atunci când sufletul îi vede pe demoni, care îl războiesc prin gânduri şi se apără. Iubirea îmblânzeşte mânia, înfrânarea stinge poftele, iar rugăciunea îl uneşte pe om cu Dumnezeu… Îndelunga răbdare este a ne socoti pe noi pricina încercărilor din partea lui Dumnezeu. Unde nu este frică de Dumnezeu, acolo nu este nici zdrobirea inimii” [1]).
În opinia lui Maxim, virtuţile se nasc una pe cealaltă, într-un lanţ armonios: credinţa naşte frica de Dumnezeu, aceasta naşte înfrânarea, din înfrânare răsare răbdarea, răbdarea duce la nădejde, nădejdea la nepătimire, nepătimirea la dragoste, dragostea fiind dispoziţia bună şi afectuoasă a sufletului [2]). Toate virtuţile ajută la câştigarea iubirii lui Dumnezeu, dar mai mult decât toate, rugăciunea curată. Un suflet curat este despătimit, el se bucură fără încetare de iubirea lui Dumnezeu, fiindcă credinţa fără iubire nu lucrează în suflet iluminarea cunoştinţei. Roadele adevăratei iubiri sunt facerea de bine, răbdarea şi dreapta judecată [3]).
Sfântul Maxim Mărturisitorul face o clasificare a virtuţilor. Printre virtuţile trupeşti enumeră postul, privegherea şi rucodelia, virtuţi sufleteşti sunt considerate iubirea, răbdarea, blândeţea, înfrânarea şi rugăciunea, iar drept virtuţi generale sunt văzute înţelepciunea, bărbăţia, cumpătarea şi dreptatea. Virtuţile despart mintea omenească de patimi, iar contemplaţiile duhovniceşti despart mintea de înţelesurile simple ale lucrurilor[4]). Maxim arată că virtuţile stau în strânsă legătură cu Dumnezeu, unirea cu Dumnezeu, nepătimirea şi iluminarea fiind cu neputinţă fără ajutorul virtuţilor. Iată câteva idei despre lucrările şi roadele virtuţilor, în concepţia aceluiaşi autor: „Cel ce a ajuns la desăvârşirea îngăduită aici oamenilor, rodeşte lui Dumnezeu dragoste, bucurie, pace, răbdare… Cel ce se roagă nu trebuie să se oprească vreodată din urcuşul spre înălţime, care duce la Dumnezeu… În noi locuieşte plinătatea dumnezeirii după har, atunci când avem toată virtutea şi înţelepciunea… Cuvântul lui Dumnezeu se răstigneşte în cei începători duhovniceşte, pironind prin frica de Dumnezeu lucrările lor pătimaşe. El învie şi se înalţă la Cer, în cei desăvârşiţi în virtute” [5]).
Dumnezeu Însuşi îi ajută pe cei care vor să ajungă la deplinătatea virtuţilor, prin harul său. Sfântul Maxim crede că Dumnezeu este prezent în fiecare dintre noi, prin lucrarea virtuţilor: „Domnul este de faţă prin virtuţi, în cei ce se află pe treapta bunei făptuiri… Sfântul Duh ne spală prin Botez de întinăciunile sufleteşti, lucrează în noi bunurile virtuţii, ne curăţă petele dinăuntrul sufletului şi ne dăruieşte înţelepciune şi cunoştinţă… Cel ce a primit o poruncă şi a împlinit-o, a primit tainic în el pe Sfânta Treime… Sufletul poate trece din putere în putere, din slavă în slavă, înaintează dintr-o virtute în alta şi urcă din cunoştinţă în cunoştinţă… Inima curată este cea care îşi înfăţişează memoria lui Dumnezeu fără formă şi fără chip… Împărăţia lui Dumnezeu se află în potenţă în toţi cei care cred, iar prin lucrare, doar în cei ajunşi la nepătimire” [6]).
Drumul spre desăvârşire nu este posibil fără lucrarea tainică şi fructuoasă a virtuţilor. Bunul cel mai de preţ pe care îl poate dobândi un om virtuos este faptul că Dumnezeu se află tainic în acel suflet, prin harul Său şi prin lucrarea virtuţilor respective. Contribuţia lui Maxim Mărturisitorul este foarte importantă la dezvăluirea legăturii dintre virtuţi şi Dumnezeu, fiind printre primii autori mistici care vorbesc despre importanţa virtuţilor în desăvârşire.
Bibliografie: