1. Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e impatimit de ceva din cele pamantesti.
2. Dragostea este nascuta de nepatimire; nepatimirea, de nadejdea in Dumnezeu; nadejdea de rabdare si indelunga rabdare; iar pe acestea le naste infranarea cea atot-cuprinzatoare; infranarea la randul ei, e nascuta de frica lui Dumnezeu, in sfarsit frica de credinta in Domnul.
3. Cel ce crede in Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se infraneaza de la patimi; cel ce se infraneaza de la patimi rabda necazurile; cel ce rabda necazurile va avea nadejde in Dumnezeu, iar nadejdea in Dumnezeu desface mintea de toata impatimirea dupa cele pamantesti; in sfarsit mintea desfacuta de acestea va avea iubirea catre Dumnezeu.
4. Cel ce iubeste pe Dumnezeu pretuieste cunostinta Lui mai mult decat toate cele facute de El si staruieste pe langa ea neincetat cu mare dor.
5. Daca toate cele ce sunt, prin Dumnezeu si pentru Dumnezeu au fost facute, si daca Dumnezeu este mai bun decat cele ce au fost facute de El, cel ce paraseste pe Dumnezeu, care e neasemanat mai bun, si se ocupa cu cele mai rele, se arata pe sine pretuind mai mult cele facute de Dumnezeu decat pe Dumnezeu.
6. Cel ce are mintea pironita in dragostea de Dumnezeu dispretuieste toate cele vazute si insusi trupul sau, ca pe ceva strain.
7. Daca sufletul e mai bun decat trupul si daca Dumnezeu, care a facut lumea, e neasemanat mai bun decat lumea, cel ce cinsteste trupul mai mult decat sufletul si lumea zidita de Dumnezeu mai mult decat pe Dumnezeu nu se deosebeste intru nimic de inchinatorii la idoii.
8. Cel ce si-a desfacut mintea de iubirea si de preocuparea staruitoare de Dumnezeu si o are legata de ceva din cele ce cad sub simturi, acela cinsteste trupul mai mult decat sufletul si cele facute de Dumnezeu mai mult decat pe Dumnezeu, care le-a facut.
9. Daca viata mintii este lumina cunostintei, iar aceea e nascuta de dragostea catre Dumnezeu, bine s-a zis ca nimic nu este mai mare decat dragostea dumnezeiasca.
10. Cand mintea porneste in focul dragostei spre Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Caci luminata fiind de lumina dumnezeiasca cea nemarginita, paraseste simtirea fata de toate cele facute de Dumnezeu, precum si ochiul sensibil nu mai simte stelele, cand rasare soarele.
11. Toate virtutile ajuta mintea sa castige dragostea dumnezeiasca. Dar mai mult ca toate, rugaciunea curata. Caci prin aceasta zburand catre Dumnezeu, iese afara din toate cele ce sunt.
12. Cand mintea e rapita prin dragoste de cunostinta dumnezeiasca si, iesind afara din toate cele facute, simte nemarginirea dumezeiasca, atunci coplesita de prezenta dumnezeiasca, se trezeste la simtirea smereniei sale asemenea dumnezeiescului Isaia si rosteste cu uimire cuvintele Proorocului: “O, nenorotitul de mine! Sunt pierdut! Caci om fiind si buze spurcate avand si locuind in mijlocul unui popor ce are gura spurcata, am vazut cu ochii mei pe imparatul Domnul Savaot”.
13. Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca si pe tot omul ca pe sine insusi, desi nu are placere de patimile celor ce nu s-au curatit inca. De aceea cand vede intoarcerea si indreptarea lor, se bucura cu bucurie mare si negraita.
14. Necurat este sufletul patimas, care e plin de ganduri de pofta si de ura.
15. Cel ce vede in inima sa vreo urma de ura fata de un om oarecare, pentru vreo anumita greseala, e cu totul strain de iubirea de Dumnezeu, deoarece iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de om.
16. “Cel ce Ma iubeste pe Mine, zice Domnul, va pazi poruncile Mele”. “Iar porunca Mea aceasta este, ca sa va iubiti unii pe altii”. Cel ce nu iubeste asadar pe aproapele nu pazeste porunca. Iar cel ce nu pazeste porunca nici pe Domnul nu-L poate iubi.
17. Fericit este omul care poate sa iubeasca pe tot omul la fel.
18. Fericit este omul care nu se lipeste de nici un lucru stricacios sau vremelnic.
19. Fericita este mintea care a trecut peste toate lucrurile si se desfateaza neincetat de frumusetea dumnezeiasca.
20. Cel ce preface grija de trup in pofta si pentru lucruri vremelnice tine minte raul de la aproapele, acela slujeste zidirii in locul Ziditorului.
21. Cel ce isi pastreaza trupul nesupus placerii si sanatos il are impreuna slujitor spre lucrarea celor bune.
22. Cel ce fuge de toate poftele lumesti se aseaza pe sine mai presus de toata intristarea lumeasca.
23. Cel ce iubeste pe Dumnezeu cu siguranta iubeste si pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate pastra banii, ci-i foloseste cu dumnezeiasca cuviinta, dand fiecaruia din cei ce au trebuinta.
24. Cel ce face milostenie imitand pe Dumnezeu nu cunoaste deosebire intre rau si bun, intre drept si nedrept, cand e vorba de cele ce sunt de trebuinta trupului, ci imparte tuturor la fel, dupa trebuinta, chiar daca cinsteste mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decat pe lenes.
25. Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun si fara patima, iubeste pe toti la fel, ca fapturi ale sale, dar pe cel virtuos il slaveste, ca pe unul ce si-a insusit cunostinta si prin aplecarea voii, iar pe cel lenes il miluieste pentru bunatatea Sa si il intoarce in veacul acesta prin certare, tot asa si cel bun fara patima in aplecarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel lenes il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric.
26. Dragostea se face cunoscuta nu numai prin daruirea de bani, ci cu mult mai mult prin impartasirea cuvantului lui Dumnezeu si prin slujirea trupeasca.
27. Cel ce s-a lepadat cu adevarat de lucrurile lumii si slujeste nefatarnic aproapelui prin iubire se slobozeste degraba de orice patima si se face partas de iubirea si cunostinta dumnezeiasca.
28. Cel ce a dobandit in sine dragostea dumnezeiasca, nu osteneste urmand Domnului Dumnezeului sau, asemenea dumnezeiescului Ieremia ci sufera cu vitejie orice osteneala, batjocora si ocara, neluand in seama catusi de putin raul de la nimeni.
29. Cand vei fi ocarat de cineva, sau dispretuit in vreo privinta oarecare, fii cu luare aminte dinspre gandurile maniei, ca nu cumva, despartindu-te de dragoste din pricina supararii, sa te asezi in tinutul urii.
30. Cand vei suferi pentru vreo ocara sau necinste, sa stii ca te alegi cu un folos. Caci prin ocara e alungata de la tine slava desarta.
31. Precum amintirea focului nu incalzeste trupul, asa credinta fara dragoste nu lucreaza in suflet iluminarea cunostintei.
32. Precum lumina soarelui atrage ochiul cel sanatos, asa si cunostinta lui Dumnezeu atrage spre sine in chip firesc mintea curatita prin dragoste.
33. Minte curata este aceea care s-a despartit de nestiinta si e luminata de lumina dumnezeiasca.
34. Suflet curat este acela care s-a eliberat de patimi si se bucura neincetat de dragostea dumnezeiasca.
35. Patima de ocara este miscarea sufletului impotriva firii.
36. Nepatimirea este o stare pasnica a sufletului, care face ca sufletul sa se miste cu anevoie spre rautate.
37. Cel ce prin sarguinta a dobandit roadele dragostei nu se stramuta din aceasta, chiar de-ar patimi zeci de mii de rele. Sa te incredinteze despre aceasta Stefan, ucenicul lui Hristos, si cei ca el si insusi Mantuitorul, care se ruga Tatalui pentru cei ce-L ucideau si cerea iertarea de la El, ca pentru unii ce nu stiau ce fac.
38. Daca propriu iubirii este sa rabde indelung si sa fie cu bunatate, cel ce se lupta cu manie si planuieste viclesug vadit este ca se face strain de Dumnezeu, daca Dumnezeu este dragoste.
39. “Sa nu ziceti, spune dumnezeiescul Ieremia, ca sunteti biserica Domnului”. Iar tu sa nu zici ca simpla credinta in Domnul nostru Iisus Hristos poate sa ma mantuiasca. Caci aceasta este cu neputinta de nu vei dobandi si iubirea fata de El prin fapte. Doar despre credinta simpla s-a spus: “si dracii cred si se cutremura” (Iacob 2, 19).
40. Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toata inima, a rabda indelung, a fi cu ingaduinta si a folosi lucrurile cu dreapta judecata.
Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia vol II