„Iisus a răspuns: Adevăr vă grăiesc: Nu este nimeni care să-și fi lăsat casă sau frați sau surori sau mamă sau tată sau copii sau țarine pentru Mine și pentru Evanghelie și să nu primească însutit – acum în vremea aceasta de prigoniri – case și frați și surori și mame și copii și țarine; iar în viața ce va să vină, viața veșnică” (Marcu 10, 29-30).
Istoria mântuirii ne arată că dacă păcătosul se pătrunde de dorința aflării lui Dumnezeu și de cea a dobândirii înnoirii duhovnicești, mila dumnezeiască îi împlinește în dar amândouă dorințele: însă cum trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, și ce este de trebuință pentru înnoirea duhovnicească? La această întrebare ne răspunde mai amănunțit pilda despre vameș și fariseu. Ea a fost rostită pentru „cei ce se nădăjduiau întru sine cum că sunt drepți și defăimau pe ceilalți”.
Există patima slavei deşarte, a dorinţei nesăturate de slavă, de laudă şi încuviinţare din partea oamenilor. De această patimă suferim cu toţii: tuturor ne place să fim lăudaţi, toţi năzuim spre slava de la oameni. Dar, oare, trebuie să năzuim spre ea? Cât face slava de la oameni? De ce aleargă oamenii după încuviinţarea gloatei, silindu-se în fel şi chip să fie ridicaţi în slăvi de ea?
Cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii aşa cum am vrea să se poarte şi ei cu noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim; aşteptăm să fim ajutaţi la nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui când avem îndestulare trupească.
Sunt oameni care, din punct de vedere duhovnicesc, se situează la un nivel atât de jos, încât se aseamănă animalelor. Dar sunt și oameni care duc o viață spirituală deosebită. Astfel de oameni sunt purtători de Duh Sfânt fiindcă omul, fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a primit de la Acesta suflarea Duhului Sfânt.
Sfinții Părinți, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înțeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învață că toate aceste patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naște în inimă altă patimă, mai subțire, iar împreună atrag o alta, și așa mai departe. Această legătură nedespărțită dintre patimi poate fi comparată cu un lanț greu, în care suntem cu toții strâns înfășurați și pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început.
„Postind trupeşte, fraţilor, să postim şi duhovniceşte”. Să pătrundem în tâlcul acestor cuvinte, fiindcă ele lămuresc scopul şi însemnătatea postului. De ce au fost rânduite posturile? Ca să ne înveţe înfrânarea. Ce înfrânare? În chip nemijlocit, înfrânarea de la mâncarea săţioasă şi gustoasă.
Vreţi cu toţii să fiţi evlavioşi? Ştiu că vreţi. Eu de aceea trăiesc, pentru ca voi să fiţi evlavioşi, de aceea am umblat pe acest drum greu care a fost viaţa mea. Vreau să vă văd pe toţi că sunteţi evlavioşi. Vreau să existe la Tambov o mică turmă a lui Hristos, care chiar dacă este mică, este autentică şi puternică.
Aşadar să fiţi evlavioşi. Dar pentru ca omul să fie evlavios, trebuie să ştie ce drum să urmeze pentru a ajunge la evlavie. Trebuie să ştie ce este evlavia creştină autentică.
„Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Zice-va Domnului: Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre El” (Ps. 90,1-2). Cine locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt? Cine se va sălăşlui întru acoperământul Dumnezeului cerului? Oare voi toţi, toţi cei botezaţi, toţi creştinii? Cât de greu mi-ar veni, trebuie s-o spun: nu toţi.
Oare toţi trăiţi în ajutorul Celui Preaînalt?
Oare cinstirea icoanelor are ceva în comun cu închinarea la idoli, o aminteşte cu ceva măcar pe departe?
Zis-a Hristos, Domnul nostru: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme, şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el. Pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Mc. 4, 26-28). De care împărăţie a lui Dumnezeu vorbeşte aici Domnul Iisus Hristos? De cea despre care a zis: „împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Lc. 17, 21).
Domnul i-a spus în vedenie Sfântului Ioan Teologul: „Iată, toate le fac noi” (Apocalipsa 21, 5) – și El va face trupuri noi. Trupurile nu vor mai fi ca cele dinainte, ci de un soi cu însușiri necunoscute nouă, fiindcă se spune în Scriptură că vor fi trupuri duhovnicești.
„Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (In. 3, 16). L-a dat pentru mântuirea noastră, L-a dat ca să ne izbăvească de păcatele noastre, să ne izbăvească de nedreptatea, de necurăţia noastră. Fiul lui Dumnezeu a împlinit această preamare lucrare, şi ne-a mântuit pe toţi, şi ne-a învăţat cum trebuie să trăim, ne-a dat poruncile Sale sfinte.
O imagine grava de o cruzime exclusivă a inimii ne-a arătat în pilda Sa despre datornic Domnul Iisus Hristos. Noi am văzut în această pildă limita extremă a necinstei omeneşti, a păcătoşeniei omeneşti.
Iubiți lumina, tindeți spre lumină, precum tot ce este bun, curat și viu tinde spre ea.