„Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (In. 3, 16). L-a dat pentru mântuirea noastră, L-a dat ca să ne izbăvească de păcatele noastre, să ne izbăvească de nedreptatea, de necurăţia noastră. Fiul lui Dumnezeu a împlinit această preamare lucrare, şi ne-a mântuit pe toţi, şi ne-a învăţat cum trebuie să trăim, ne-a dat poruncile Sale sfinte.
Proslăviţi în inimile voastre numele lui Hristos! Ţineţi minte, puneţi pentru totdeauna în inimile voastre cunoaşterea faptului că aceasta este o preamare milă dumnezeiască. Dacă veţi face aşa, veţi fi înţelepţi, foarte înţelepţi, veţi cunoaşte dreptatea şi adevărul. Nu este însă destul să cunoaştem – trebuie să împlinim, trebuie să mergem pe această cale, iar a merge pe calea lui Hristos înseamnă a împlini poruncile lui Hristos.
Ei bine, când veţi porni pe calea cea anevoioasă a lucrării duhovniceşti, atunci veţi deveni cu toţii robi ai lui Hristos. Mulţi urăsc cuvântul „rob”, nu vor să fie robi nimănui, năzuiesc spre o libertate neîngrădită. Dar nu cumva nici noi nu vrem să fim robi ai lui Hristos? Nu, nu, noi ne vom bucura de acest nume, ne vom bucura, întrucât ştiţi că robul vede faţa domnului său, are împărtăşire cu el, robul vorbeşte cu stăpânul, împlineşte poruncile lui. Şi fericit e robul dacă întotdeauna vede fata domnului său luminoasă şi plină de bunăvoinţă.
Or, robii lui Hristos intră în împărtăşire cu Hristos însuşi, şi ei văd duhovniceşte faţa lui Hristos, în rugăciunea lor stau de vorbă cu El. Dacă sunt vrednici, dacă sporesc în împlinirea poruncilor lui Hristos, intră în împărtăşire nemijlocită cu Hristos şi în această împărtăşire duhovnicească primesc de la Hristos minunate şi preţioase insuflări şi povăţuiri; ei chiar îl aud cu urechea duhovnicească, fiindcă Hristos ştie să ne vorbească.
El vorbeşte în felurite chipuri; de multe ori vorbeşte prin cuvintele Sfintei Scripturi, şi asta se întâmplă aşa: omul plin de credinţa în Hristos, plin de dragostea către El, citeşte cu smerenie, adunându-şi cu totul mintea asupra lucrurilor pe care le citeşte – citeşte cuvintele Sfintei Scripturi, şi, deodată, unele dintre cuvintele acestea îi pătrund mintea ca un fulger, şi îşi dă seama cu frică şi cu cutremur că însuşi Dumnezeu îi vorbeşte prin cuvintele Sfintei Scripturi. Despre aceasta dă mărturie freamătul neaşteptat care pătrunde în sufletul lui.
Se întâmplă ca Dumnezeu să le vorbească oamenilor în vis. In vis descoperea poruncile Sale, voile Sale, patriarhilor şi prorocilor. Vedeţi, robii lui Hristos se învrednicesc de asemenea fericire că intră cu El în împărtăşire nemijlocită, iar când ating această treaptă a desăvârşirii duhovniceşti încât intră în împărtăşire cu Hristos, încetează să fie numai robi, se suie la cea mai înaltă treaptă a împărtăşirii cu Dumnezeu, a împărtăşirii cu Hristos, fiindcă atunci când Domnul nostru Iisus Hristos a văzut că ucenicii Lui, sfinţii apostoli, au priceput deja adânc şi au pus adânc în inima lor cuvintele Lui, sfânta Lui învăţătură, când a văzut că s-au curăţat de întinăciunea sufletului şi trupului, le-a zis: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face domnul său.” Sfinţii apostoli ştiau deja ce făcea Hristos şi de ce. „Ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (In. 15,15).
Vedeţi? De pe treapta robiei, Hristos i-a ridicat pe foarte înalta treaptă de prieteni ai Săi, iar a fi prieten al lui Hristos e cea mai mare fericire; a fi prieten al lui Hristos înseamnă a avea cu El împărtăşire nemijlocită, statornică, înseamnă a primi de la El ajutor, mare ajutor duhovnicesc, care se dă atunci când trebuie să trecem prin toate râpele, şi gropile, şi prăpăstiile întunecate ale lumii. El ne trece prin toate nevătămaţi, aşa cum a făcut cu sfinţii apostoli.
Aşa se întâmplă şi cu fiecare creştin: când robul lui Hristos împlineşte tot ce i s-a poruncit, va fi ridicat la înalta treaptă de prieten al lui Hristos – şi toţi pot să ajungă la asta, fiindcă depinde pe de-a-ntregul de voia voastră, de osârdia voastră, de căldura voastră în năzuinţa spre dreptate şi bine, spre atingerea înaltei vrednicii de prieten
al lui Hristos.
Când veţi ajunge la aceasta, atunci şi rugăciunea voastră va fi cu totul altfel decât era rugăciunea robului: rugăciunea va deveni înaltă, înduhovnicită, şi veţi spune împreună cu Apostolul Pavel că n-aţi primit „duh de robie iarăşi, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: «Avva – Părinte!»” (Rom. 8,15). In Duhul, în Duhul Sfânt strigăm către Dumnezeu, precum copiii către tatăl lor, simţindu-ne copii ai lui Dumnezeu. Aşa putem atinge încă din viaţa aceasta marea fericire de a fi fii şi prieteni ai lui Dumnezeu.
Iar cine nu ia aminte la cuvintele Lui, cine dispreţuieşte Crucea lui Hristos, cel pentru care Sângele lui Hristos nu este cea mai mare comoară a lumii, acela să ţină minte ce-l aşteaptă, să ţină minte cuvintele Sfântului Simeon de Dumnezeu Primitorul, spuse de el la întâmpinarea Domnului: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri” (Lc. 2, 34). Nenumărată a fost mulţimea căderilor celor ce au intrat în împotriviri, care n-au vrut să primească smerit în inima lor marele adevăr că Dumnezeu-Cuvântul ne-a mântuit prin moartea Sa pe Cruce. Pentru aceştia, El a devenit o piatră de poticnire, piatră de care s-au poticnit, s-au sfărâmat – iar pentru cei mulţi, care L-au îndrăgit pe Hristos şi au mers după El, El a devenit Adevărul, Calea şi Viaţa. Ei s-au sculat din adâncul păcatului, au fost spălaţi cu Sângele Lui cel sfânt, au devenit, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „bună-mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier – unora, adică, miros al morţii spre moarte, iar altora miros al vieţii spre viaţă” (II Cor. 2,15-16).
Ţineţi, deci, minte: să fiţi aşa încât şi de la voi să le iasă nefericiţilor voştri apropiaţi care nu cred buna-mireasmă a lui Hristos, încât de la nimeni dintre voi să nu iasă miros aducător de moarte spre moarte. Amin.
Sfântul Luca al Crimeii, Cuvântări de foc, Editura Sophia