Sfinții Părinți, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înțeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învață că toate aceste patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naște în inimă altă patimă, mai subțire, iar împreună atrag o alta, și așa mai departe. Această legătură nedespărțită dintre patimi poate fi comparată cu un lanț greu, în care suntem cu toții strâns înfășurați și pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început.
Postul a fost rânduit tocmai pentru că lăcomia pântecelui este începutul acestui lanț, temeiul dintâi al tuturor celorlalte patimi ale noastre. Dacă omul se îmbuibă întotdeauna, dacă este întotdeauna peste măsură de sătul, dacă se îndoapă mereu cu mâncăruri gustoase, dulci, și mai ales dacă bea mult vin, lăcomia pântecelui atrage după sine curvia – iar curvia este o patimă josnică și atât de scârboasă, încât nici măcar nu trebuie să se pomenească între creștini, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către efeseni (Efeseni 5, 3).
După ce mâncăul cade în curvie, ce se va întâmpla? Va avea nevoie de bani ca să țină amante, și încă de bani mulți. Sufletul lui va arde să dobândească din ce în ce mai multe bunuri pământești, cu care să atragă femeile desfrânate. Cu alte cuvinte, va fi cuprins de patima iubirii de argint, a dragostei de bani – iar aceasta este, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Timotei, rădăcina tuturor relelor (l Timotei 6, 10).
Iar dacă omul cu burta ghiftuită, care duce o viață de curvie, își fixează drept scop dobândirea bogăției, cade negreșit și în patima mâniei, începe să fie iritat, mânios, să înjure, să blesteme, să-i urască pe toți câți stau în calea planurilor lui josnice. Deseori însă, ca să-l oprească pe un astfel de om din calea păcatului, Domnul îi trimite boli grave sau ruină financiară, îl face să cunoască înjosiri adânci sau moartea celor apropiați. Și atunci își intră în drepturi următoarea patimă – întristarea, întristarea este marea cădere cu duhul care urmează după eșecurile de tot felul suferite în viață – și dacă în întristarea sa omul nu-și amintește de dragoste, de faptele bune, de Dumnezeu, cade negreșit în următoarea patimă – deznădejdea.
Aceasta pune o pecete grea asupra sufletului. Pe om nu-l mai interesează nimic, i se pare că degeaba se ostenește, încetează să se mai roage, se depărtează de Biserică. Deznădejdea adâncă duce nu rareori chiar la sinucidere.
Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 50