De ţi se va întâmpla să treci prin mari nenorociri, supărări, boli, nu fi laş, nu deznădăjdui, nu crâcni, nu-ţi dori moartea, nu spune vorbe de ocară înaintea Atotvăzătorului Dumnezeu, de pildă: vai, ce lovitură cumplită, e peste puterile mele, mai bine să mor sau să-mi pun capăt zilelor!
Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte [Lc 11, 23]. Cine nu este cu Biserica, acela este împotriva Bisericii; cine nu este în Biserică, acela este împotriva Bisericii; cine nu crede acela este împotriva credinţei; cine nu face faptele pocăinţei, faptele virtuţii acela este împotriva virtuţilor.
Aici, în biserică, omul descoperă adevărata noblețe a sufletului său, prețul și scopul vieții, menirea lui; aici i se dezmeticește sufletul din năuceala deșertăciunilor și patimilor vieții; aici își descoperă destinul vremelnic și veșnic; aici își cunoaște amara și adânca sa cădere și stricăciune prin păcat; aici i se descoperă Mântuitorul și mântuirea noastră, mai cu seamă în sfintele și de-viață-făcătoarele Sale Taine; aici i se face cunoscută adevărata sa relație cu Dumnezeu, cu semenii, cu familia, cu societatea în care trăiește.
“Creştinul, chemat fiind la patria cerească, ştiindu-se aici pe pământ ca un peregrin şi ca un venetic, nu trebuie să-şi lege inima de nimic pământesc“.
“Diavolul există şi lucrează în inima noastră prin aceea că noi ne legăm de lucruri pământeşti“.
La ce chemare neînchipuit de înaltă a fost chemat neamul omenesc în primul rând prin zidirea sa după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar în al doilea rând prin rezidirea şi răscumpărarea lui din cădere de către Fiul lui Dumnezeu prin baia celei de-a doua naşteri, care este Botezul, prin pecetluirea cu Sfântul Duh, prin Pocăinţă şi prin împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine – a Trupului şi a Sângelui Domnului!
Există înlăuntrul nostru un ochi duhovnicesc cu care vedem de un milion de ori mai bine decât cu ochii trupului, aceştia fiind doar un instrument al ochiului duhovnicesc, un canal de comunicare prin care sufletul cunoaşte obiectele vizibile şi reflectează asupra lor. Ce obiecte intră în aria de contemplare a ochiului duhovnicesc? Fenomenele de ordin spiritual. În afara lumii văzute există Dumnezeu ca Duh infinit, Raţiune infinită, care a creat şi creează totul în universul material, acesta constituind traducerea în fapt a planurilor şi ideilor Sale, şi există lumea duhovnicească îngerească, fără număr, care trăieşte într-o perpetuă contemplare a Divinităţii, a faptelor atotputerniciei şi înţelepciunii Sale.
Când chemi, rugându-te, pe Domnul Dumnezeu, Cel în trei Persoane, nu uita că chemi pe Părintele cel fără de început al întregii creaţii al îngerilor şi oamenilor şi că de tine, cel ce Îl chemi, se miră toate puterile cereşti,
Lumea cea de acum, cea văzută, e doar o umbră a veacului viitor, duhovnicesc, fără de moarte, a viitorului pământ al celor vii (Psalmi 26, 19). Oare este un lucru raţional să ne lipim de umbră, iar nu de însuşi adevărul, de veacul care va să vină, cel cu adevărat real, şi de ziua cea veşnică?
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Scoţând din adâncul altarului, de pe sfânta masă, de viaţă Făcătoarea Cruce a Domnului şi înfăţişând-o credincioşilor spre închinare şi sărutare, ce urmăreşte Sfânta Biserică? Urmăreşte ca fiii ei, care străbat arena Postului luptându-se cu mult pătimaşul lor trup şi cu diavolul (care mai ales în vremea Postului trimite săgeți aprinse în trupul lor)
Pentru a uşura nevoinţa postirii, Sfânta Biserica a rânduit ca la mijlocul Postului să se scoată Crucea de viaţă Făcătoare a Domnului. Cine posteşte cu adevărat trebuie neapărat să rabde necazul trupului, lupta dârză cu el a duhului şi pe deasupra cursele diavolului, care lucrează asupra sufletului nostru prin tot felul de gânduri aducătoare de întristare mare, mai ales celor ce nu sunt încă întăriţi şi desăvârşiţi în viaţa creştină.
Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug (In 1, 47)
Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit aşa despre Natanail, israilitean care locuia în Cana Galileii, atunci când acesta, la sfatul cunoscutului său Filip, s-a dus la Iisus Hristos ca să vadă dacă EI este Mesia făgăduit Iui Israil. Filip i-a zis lui Natanail: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe lisus, fiul lui Iosif din Nazaret.”
Într-una din omiliile sale, Sfântul Ioan de Kronstadt le spunea credincioșilor săi: „Dacă ați ști voi de ce comoară mare, de ce dar vă lipsiți ținându-vă departe de Sfântul Potir! De ce ajutor de viață-făcător în neputințele voastre, în nevoile voastre sufletești! Iată de ce nu este viață adevărată între creștinii ortodocși, viață după Duhul lui Hristos. Iată de ce împotriva voastră s-a înarmat toată firea, toate stihiile, aerul, apa, focul, moartea, pedepsind în tot chipul pe cei ce s-au lepădat de Izvorul vieții!…
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
În prezent, nu se cunoaște în ce măsură construcția veche s-a mai păstrat sub pământ. Biserica, renumită în special pentru faptul ca Sfântul Ioan de Kronstadt a slujit în ea la începutul secolului XX, a avut hramul „Sfântul Apostol Andrei, Întâiul chemat”.
Conform unui anunț al Agenției TASS, citat de revista rusească Pravoslavie, se pare, acum, că Biserica Sfântul Andrei din Kronstadt, care a fost distrusă de bolșevici în 1932, va fi reconstruită.
Conform raportului amintit mai sus, în timpul unor lucrări de restaurare în zonă au fost descoperite mai multe rămăşiţe ale lăcașului ortodox amintit, urmând să înceapă cercetări arheologice si istorice pe această temă.
Omul care crede că toată averea sa este dar de la Dumnezeu şi mulţumeşte cu osârdie pentru toate Dătătorului tuturor bunătăţilor, împărtăşind cu plăcere din averea sa celor care îi cer. Iată cine este sărac cu duhul, şi tocmai aceşti săraci cu duhul sunt fericiţi, după cuvântul Domnului, căci unde este smerenie, mărturisirea propriei sărăcii, propriei ticăloşii, acolo este Dumnezeu, iar unde este Dumnezeu, acolo este curăţirea de păcate, acolo sunt pacea, lumina, libertatea, îndestularea şi fericirea.
“Astăzi, iubiţi fraţi, la Denie s-au citit trei parabole: prima – despre smochinul neroditor; a doua – despre tatăl care avea doi fii, dintre care unul la rugămintea tatălui: fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea a răspuns: nu vreau, iar după aceea s-a răzgândit şi s-a dus, pe când celălalt la aceeaşi rugăminte a răspuns: mă duc, dar nu s-a dus; în fine, a treia parabolă e despre gospodarul care avea o vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a lăsat-o în seama lucrătorilor şi a plecat, iar apoi, când a venit vremea culesului, a trimis slugile sale la lucrătorii viei ca să ia roadele. În înverşunarea lor, lucrătorii pe unele dintre slugi le-au bătut, pe altele le-au omorât şi, în cele din urmă, L-au omorât şi pe Fiul Lui Cel Unul-Născut (v. Mt. 21,18-43). Să vorbim acum despre prima parabolă.