Atunci când suntem mustrați pentru ceva anume, acest lucru nu trebuie să ne enerveze și să ne arunce în deprimare, ci trebuie să ne liniștim ca niște oameni neînsemnați și imorali și să ne întoarcem spre Dumnezeu prin rugăciune făcută cu râvnă, pentru ca El să vindece slăbiciunile noastre și goliciunea noastră să o umple cu harul Său.
A ne enerva mai ales atunci când suntem defăimați pentru slăbiciunile noastre adevărate înseamnă a pune rană pe rană, patimă pe patimă. Înseamnă a suferi de bunăvoie de orbirea iubirii de sine, care nu vrea să-și vadă părțile întunecate, și înseamnă să mori de bunăvoie. Iar deprimarea este cu desăvârșire o nechibzuință, căci creștinul, prin ajutorul harului lui Dumnezeu, dacă vrea, întotdeauna poate să se schimbe în mai bine, și tocmai pentru aceasta Domnul ne trimite „demascatori”, ca să ne deschidă ochii inimii, ca să vedem urâțenia faptelor noastre și, văzând, să ne curățim, dar în nici un caz nu ca să ne întoarcem în deprimare. Deprimarea este păcat și lucrare a diavolului. Mustrările trebuie să trezească în noi tânguirea după Domnul, să aducă pocăință spre mântuire, iar nu o tânguire a iubirii de sine.
Sfântul Ioan de Kronstadt, Cum ne mântuiește Dumnezeu. Sfaturi de urmat pentru toată vremea, Editura Sophia, București, 2012, pp. 50-51