Într-una din omiliile sale, Sfântul Ioan de Kronstadt le spunea credincioșilor săi: „Dacă ați ști voi de ce comoară mare, de ce dar vă lipsiți ținându-vă departe de Sfântul Potir! De ce ajutor de viață-făcător în neputințele voastre, în nevoile voastre sufletești! Iată de ce nu este viață adevărată între creștinii ortodocși, viață după Duhul lui Hristos. Iată de ce împotriva voastră s-a înarmat toată firea, toate stihiile, aerul, apa, focul, moartea, pedepsind în tot chipul pe cei ce s-au lepădat de Izvorul vieții!… Zici: Eu sunt păcătos, nevrednic! Căiește-te, aici e curăția, aici e Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, iar nu pe cei drepți! Zici:Sunt ocupat, n-am timp! Șase zile lucrează și fă în ele toate lucrurile tale, însă, măcar o zi pe săptămână, a șaptea, dă-o Domnului tău!… Curățiți-vă și cunoașteți adevărul!”[1]
Acesta era modul simplu, spontan, dar și entuziast, în care marele păstor de suflete, părintele Ioan din Kronstadt, exprima dimensiunea liturgică a experierii tainei Bisericii în Ortodoxie. Alături de Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Ioan de Kronstadt este una din figurile emblematice ale spiritualității contemporane. Se naște la 19 octombrie 1829, în satul Sura din zona Arhanghelsk. La botez primește numele Sfântului Ioan de Rila, prăznuit în ziua nașterii sale. Cum tatăl său era paracliser, în familie va primi o educație religioasă serioasă, specifică satelor rusești ale vremii. Rămas de tânăr orfan de tată, mama sa va rămâne un exemplu de devotament și rugătoare fierbinte, chip de venerație și respect pentru întreaga durată a vieții sale.
Își începe studiile în satul său natal, dar cu dificultate, și le continuă, din nou în condiții foarte grele, la școala parohială din Arhanghelsk. Pregătirea teologică și-o desăvârșește la Academia duhovnicească din Sankt Petersburg, pe care o va absolvi în 1855, cu titlul de magistru. Termină studiile fără performanță academică mai ales din pricina orientării scolastice a învățământului teologic rusesc al vremii. În același an se căsătorește cu Elisaveta Konstantinovna și, la scurtă vreme, este hirotonit preot pe seama parohiei Sfântul Andrei din Kronstadt, portul militar al Sankt Petersburgului, în locul socrului său, de către rectorul Academiei duhovnicești, Episcopul Hristofor. Era biserica în care va sluji peste 53 de ani și care i se arătase în vis prin pronia lui Dumnezeu puțin înainte de hirotonia sa. Om de vocație, se concentrează pe liturghia zilnică, predarea religiei în școală, predica, slujirea socială și grija față de credincioșii săi, în general, neobosit, zi și noapte. Părintele Ioan Ică jr. vorbește chiar de o spiritualitate sacerdotală exemplară specifică, în trei linii mari, de la care nu se va abate nicicând: citirea și meditația asiduă a Sfintei Scripturi, adâncirea în săvârșirea zilnică a slujbelor dumnezeiești, încununate de Sfânta Liturghie și acompaniate de o aprofundare a sensurilor teologice ale cărților de cult, și intensificarea rugăciunii și meditației personale, a vieții interioare prin invocarea neîncetată a Numelui lui Iisus și ținerea unui jurnal[2]. Se poate vorbi de o spiritualitate simplă, la îndemâna tuturor, dar nu fără un efort ascetic susținut. Se trezea în fiecare dimineață în zori, la ora 4, pleca la biserică pentru slujirea liturgică, iar, după îi vizita pe cei bolnavi și în nevoie, se întorcea acasă abia după ora 10 seara. A înțeles limpede că pentru activitatea sa pastorală susținută, energia duhovnicească necesară vine din celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii și împărtășirea cu Sfintele Taine. Timpul în care și-a desfășurat activitatea era unul marcat de un profund formalism și ritualism – spovedania o dată pe an era o obligație de stat, iar împărtășania era recomandată să se facă o dată pe an. În felul acesta, credincioșii erau separați de viața sacramentală a Bisericii. Se simțea nevoia unei revigorări a conștiinței eccleziologice, în fața unui reducții a vieții spirituale la dimensiunea ei morală și la un pietism individualist. Lucrarea sa misionară va întâmpina numeroase dificultăți, mai ales la nivel de atitudine, dar își va câștiga admirația celor din jur prin exemplul personal în rândul slujirii sociale a celor în sărăcie și mizerie – „regimentul Sfântului Ioan”.
Rugăciunea era cea de-a doua armă prin care îi slujea pe păstoriții său. Un lucru foarte importante, mai ales în contextul actual când există o atitudine anti-ecumenistă tot mai ferventă, Sfântul Ioan nu refuza să se roage nici pentru cei de alte credințe. Nu îi privea cu superioritate pe cei aceștia și nu făcea nici o deosebire între mijlocirile sale înaintea lui Dumnezeu între ortodocși și eterodocși, chiar și necreștini (musulmani, tătari, evrei), care îi călcau pragul bisericii.
Centralitatea liturghiei în viața sa spirituală este evidentă. Totul se clădește pe această taină a Bisericii. Acesta afirma la un moment dat: „Liturghia este taina curățirii, sfințirii, luminării, renașterii, facerii viu a omului pentru viața veșnică; taina iubirii dumnezeiești, taina înălțării, îndumnezeirii omului lipsit de ajutor, abătut și pierind în păcate… Dacă lumea n-ar avea Preacuratul Trup și sânge al Domnului, ar fi lipsită de binele de căpetenie, binele vieții celei adevărate (nu veți avea viață în voi, In. 9, 53); n-ar avea decât iluzia vieții, n-ar avea darul sfințeniei”[3]. Zilnic se împărtășeau în biserica sa între 300 și 500 de credincioși, iar în Postul Mare câteva mii. Pentru aceasta scotea cinci agnețe de câte cinci kilograme fiecare și folosea patru sau cinci potire mari de câte cinci litri fiecare, pe care le binecuvânta la un loc. Împărtășirea era mereu însoțită de o predică cu referire la taina Euharistiei. Insista mereu pe necesitatea participării cât mai dese la Potir, răspunzând celor care se simțeau „nevrednici” de participarea la cuminecătură limpede și tranșant: „Trebuie să luăm aminte ca nu cumva sub acoperământul smereniei să se ascundă de fapt răceala noastră față de credință și neînclinarea noastră de a ne schimba viața. Dacă nu ești pregătit, nu fi zăbavnic în a te pregăti. Dacă ești nevrednic, nimeni nu este vrednic de împărtășirea cu Cel Atotsfânt, fiindcă nimeni nu este fără de păcat. Însă ți s-a dat prilejul de a crede, de a te căi, de a te schimba, a fi iertat și a nădăjdui în bunăvoința Mântuitorului celor păcătoși… Dacă te temi de nevrednicia ta și vrei să scapi de ea, vei face aceasta depărtându-te de Hristos, de harul Său, de viața Lui?… Cel ce nu merită să-L primească zilnic, acela nu e vrednic să-l primească nici o dată în an… Domnul gătește cu mărinimie Ospățul Său în Biserica Sa cea sfântă și ne cheamă la Cina Sa, iar nouă ar trebui să ne fie rușine să răspundem chemării Lui cu nerecunoștință… De aceea, fiecare să se ridice și să ia parte cât mai des cu putință la Ospățul Domnului cu frică pentru nevrednicia lui, dar cu credință în har și milă, cu dragoste din inimă pentru Preadulcele Iisus al Cărui Trup și Sânge sunt Pâinea cea adevărată”[4]. În jurul Părintelui Ioan s-a format un grup de credincioși care se spovedeau și se împărtășeau des, realizându-se o renaștere liturgică care s-a extins în multe parohii ortodoxe rusești ale vremii.
Timpurile ultimei părți din viața sa au fost destul de tulburi, atât din punct de vedere politic, cât și din pricina unor mișcări religioase de natură extremistă, de care a trebuit să se delimiteze ferm – apariția sectei ioaniților, care îi atribuiau Sfântului Ioan dimensiuni mesianice. La acestea se adaugă și atitudinea unor confrați din clerul timpului său, sau neînțelegerea autorităților și a superiorilor vremii sau chiar a unor personalități duhovnicești contemporane cu privire la lucrarea sa pastorală, euharistică și caritativă, cel puțin diferită față de cea a restului preoților timpului său. Ultimele luni ale vieții sale le va petrece chinuit de suferință. Dar, de precizat, cu toate acestea, nu a încetat să slujească zilnic Sfânta Liturghie. Ultima celebrare euharistică va avea loc pe 10 decembrie 1908. În timpul ultimei săptămâni de viață, țintuit la pat, se va împărtăși zilnic cu „Sfânta Cuminecătură care (îl) ține viu și (îl) înviorează”. Trece la cele veșnice în ziua de 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani, și are parte de funeralii naționale. Este înmormântat în Mănăstirea Sfântului Ioan de Rila din Sankt Petersburg. Va fi trecut în rândul sfinților de Biserica Ortodoxă Rusă din Exil în 1964, iar în 1990 și de Patriarhia Moscovei, cu numele „Sfântul și Dreptul Ioan de Kronstadt, Făcătorul de minuni”.
Mesajul Sfântului Ioan pentru omul contemporan se concentrează pe aducerea aminte că dobândirea Duhului Sfânt se face numai în Biserică la Sfânta Liturghie. Testamentul pe care ni-l lasă este prețios și limpede: „Domnul gătește cu mărinimie Ospățul Său în Biserica Sa cea sfântă și ne cheamă la Cina Sa, iar nouă ar trebui să ne fie rușine să răspundem chemării Lui cu nerecunoștință… De aceea fiecare să se ridice și să ia parte cât mai des cu putință la Ospățul Domnului cu frică pentru nevrednicia lui, dar cu credință în har și milă, cu dragoste din inimă pentru Preadulcele Iisus al Cărui Trup și Sânge sunt Pâinea cea adevărată”.
Sursa: radiorenaşterea.ro
[1] Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, Sibiu, Deisis, 2002, p. 17.
[2] Cf. Ioan I. Ică jr., „Studiu introductiv” la Liturghia – cerul pe pământ, p. 8 (Jurnalul – Viața mea în Hristos, București, Sofia, 2005).
[3] Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, p. 167, 171.
[4] Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, p. 20-21.