Când chemi, rugându-te, pe Domnul Dumnezeu, Cel în trei Persoane, nu uita că chemi pe Părintele cel fără de început al întregii creaţii al îngerilor şi oamenilor şi că de tine, cel ce Îl chemi, se miră toate puterile cereşti, privindu-te cu dragoste atunci când chemi cu credinţă şi cu dragoste şi cu evlavia cuvenită pe Tatăl comun, al lor şi al nostru, pe Creatorul Atotţiitor şi pe Domnul, Căruia îi poartă nemăsurată iubire şi în faţa Căruia cad mereu cu nestrămutată evlavie.
O, ce nemaiauzită cinste, ce fericire, ce măreţie, ce vrednicie este a-L chema pe Părintele veşnic! Păzeşte pururea, neschimbată, această supremă fericire, această şansă fără seamăn care ţi-a fost dată de nemărginita bunătate a lui Dumnezeu şi nu uita ceea ce eşti, în timp ce te rogi. Domnul te vede, îngerii te văd, sfinţii, oamenii lui Dumnezeu. 26 februarie 1864. Când am scris aceste rânduri am plâns.
Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, București, pp. 210-211