M-am întrebat şi eu: de câte ori trebuie să zică cineva „Doamne miluieşte-mă” ca să-l miluiască Dumnezeu? Şi m-am gândit la fiul risipitor, de pildă. Fiul risipitor când s-a întors şi-a făcut întâi o socoteală: „Mă voi duce la tatăl meu şi voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul din slujitorii tăi”. Şi când s-a apropiat de casă, tatăl l-a văzut de departe şi a alergat înaintea lui şi a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte.
Iubirea, ca poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci, şi ca virtute, este cea mai înaltă dintre virtuţi. Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni îl duce pe om în Fiinţa lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu în fiinţa omului.
Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea un cuvânt care a rămas de la el şi în scris, şi anume că: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, cu puţin timp în urmă am fost la o înmormântare. Vorbind acolo, am pus în atenţie patru ziceri din Sfânta Scriptură, şi anume: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14) – ca program de viaţă, Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit (Ioan 17, 4) – cuvinte pe care le-a spus Domnul Hristos spre sfârşitul lucrării Sale aici, pe pământ, apoi cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola I către Corinteni, capitolul 10: Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi şi cuvintele Sfântului Apostol Petru din Epistola I Sobornicească, capitolul 4: Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se mărească prin Iisus Hristos.
– Spuneaţi că vin puţini oameni la biserică. Pe de altă parte, se observă că tineretul este într-o mare căutare de viaţă spirituală şi încearcă tot felul de experienţe, străine credinţei în Dumnezeu. De ce nu vin la biserică?
– Pentru că nu le-a atras nimeni atenţia că în Biserică îl pot găsi într-adevăr pe Dumnezeu, şi nu în altă parte. Tinerii sunt luaţi însă şi de modă, pentru că e interesant. Când eram tânăr, şi eu am umblat şi pe la sectanţi şi prin alte cercuri. Eram în clasa a zecea, când am ajuns într-un cerc de antropozofi. Erau acolo nişte preocupări de înaintare în viaţa duhovnicească. Sigur, în biserică nu aveam preocupările astea. Mă duceam la biserică pentru că aşa am învăţat în familie, pentru că mergeau şi alţii de vârsta mea…
Eu spun de multe ori că mănăstirea este locul împlinirilor. Trebuie să te împlineşti. Când te împlineşti prin Dumnezeu atunci ajungi la bucuria pe care o dă Dumnezeu. Şi bineînţeles că Dumnezeu dă bucuria şi înainte de a fi deplin întemeiat în bine, adică Dumnezeu „varsă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi şi răsare soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45).
De la cunoscători la martori ai Domnului Hristos
Prea cuvioase părinte stareţ, cinstiţi-părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi,
Când Domnul Hristos S-a înălţat la ceruri a spus şi ultimele Sale cuvinte aici pe pământ, pe care le găsim în Faptele Apostolilor, în istorisirea despre înălţarea la cer a Domnului Iisus Hristos. Cuvintele au fost spuse de Domnul Hristos ucenicilor: „ şi-mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi-n toată Iudeea şi-n Samaria, şi pân’ la marginea pământului” (F. Ap. 1, 8). Acestea am putea spune că sunt cuvintele testament spuse de Domnul Hristos aici pe pământ.
Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: „Sus să avem inimile!”, îndemn la care se răspunde cu „Avem către Domnul”.
Inima înseamnă interiorul, esenţa omului. „Sus să avem inimile”: mintea şi simţirea. Să ştiţi că cei vechi nu făceau deosebire între minte şi simţire şi de aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că „din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34), sau că „de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?” (Luca 24, 38).
Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun şi-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează şi cearta-i gata.
Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa.
Am fost foarte impresionat de răspunsul unui copil de la casa de copii care a fost întrebat „Cine te iubeşte pe tine?” Şi a zis: „Nu mă iubeşte nimeni”.
Dacă pe noi ne iubesc alţii şi noi iubim pe alţii, suntem gata să-i iubim şi pe aceia pe care nu-i iubeşte nimeni sau pe cei care, dacă i-am întreba „Cine te iubeşte?”, am afla că nu-i iubeşte nimeni? Cuprindem noi în iubirea noastră pe oamenii de lângă noi, pe cei care au trebuinţă de iubirea noastră?
Sfântul Ioan Casian spune despre iubirea de arginţi (arghirofilia) că este o patimă care nu are o temelie în firea omenească, în vreun instinct al ei, ci este ceva în afara firii. Totuşi, poate că până la urmă iubirea de avere îşi are puterea în instinctul de conservare, pentru că mulţi dintre oameni caută să aibă avere nu numai pentru a-şi înmulţi plăcerile sau mărirea lumească, ci dintr-un instinct de conservare, ca să aibă, cum am zice, „bani albi la zile negre”. Nu e păcat să fii econom, nu trebuie să fii risipitor.
– Pãrinte Teofil, ce este duhovnicul şi cine poate sã fie duhovnic?
– Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legãrii şi dezlegãrii pãcatelor dupã Sfânta Sa Înviere, chiar în ziua Învierii Sale, zicând cãtre ucenicii sãi: „Luaţi Duh Sfânt! Cãrora veţi ierta pãcatele, vor fi iertate, şi cãrora le veţi ţine, vor fi ţinute” (În. 20, 22-23). Prin aceasta a împlinit Domnul Hristos o făgăduinţă pe care a dat-o mai întâi Sfântului Apostol Petru, când i-a zis: „Şi-ţi voi da cheile împărăţiei cerurilor, şi oricâte vei lega pe pãmânt vor fi legate şi în cer şi oricâte vei dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 16, 19).
Iubiţi credincioşi,
Cuvintele acestea, „Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta „, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair, care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos şi I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte şi L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală.
Între timp, din casa lui Iair a venit vestea că copila a murit. Bineînţeles că Iair a intrat în panică – se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gândul c-ar putea s-o şi învie din morţi.
În Pateric se spune despre Avva Macarie că sa făcut „dumnezeu pământesc”, deoarece trecea cu vederea toate greşelile şi neregulile celorlalţi. Cum se împacă acest lucru cu necesitatea de a anatemiza pe incestuos, cum zice Sfântul Apostol Pavel în Corinteni, sau pe ereticii care sunt excluşi din Biserică?
Foarte bine se împacă! Sfântul Macarie avea în vedere nişte lucruri pe care le trăia el în pustie sau care nu aveau consecinţe în afară. De exemplu, ai văzut pe unul că a furat.
Părinţii filocalici aşează la loc de cinste virtutea smereniei numind-o mama virtuţilor, sau rădăcina tuturor virtuţilor. Dar oamenii de astăzi se luptă uneori din răsputeri pentru afirmarea personală în diferite domenii, într-un cuvânt, în viaţă. Vă rugăm să ne spuneţi cum se poate realiza echilibrul dintre smerenie şi afirmarea propriei personalităţi?
– Pãrinte Teofil, în zilele noastre mai mult ca niciodatã, omul este prins de grijile vieţii, de serviciu, familie, probleme şi multe altele. Existã însã şi griji mântuitoare?
– Da, existã griji mântuitoare. „Toatã grija cea lumeascã de la noi s-o lepãdãm”, se spune la slujbã, la Sfânta Liturghie. Deci, grijile lumeşti trebuie astupate cumva cu încrederea în Dumnezeu şi în bunãtatea Lui, fãcându-ne datoria, pentru cã dacã nu-ţi faci datoria, grijile se înmulţesc şi îngrijorarea creşte. Dar existã şi o grijã pentru a deveni bun, o grijã pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, grijă de a trãi corect, grijă de a face ceea ce eşti dator sã faci. Existã şi griji mântuitoare, griji care te ridicã, te angajeazã în viaţă sfântã, grijă de a-ţi împlini datoriile pe care le ai prin situaţia în care te găseşti.
Trezvia este o stare sufletească comparată cu starea pe care o are omul când nu doarme, starea de priveghere. Cuvântul trezvie îl găsim în special în volumul IV al Filocaliei şi se referă la starea omului care nu doarme. Este altceva decât somnul; este priveghere, luare aminte, aşa cum cel treaz ştie ce se întâmplă cu sine şi în jurul lui. Trezvia are darul de a pune în evidenţă în special gândurile, inclinările. Este o supraveghere de noi înşine, este starea în care putem să acţionăm asupra întregii noastre vieţi ulterioare.