Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mântui e mai ușor în călugărie ca în familie.
Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare își merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mântuiască, trebuie să se călugărească. Și în mănăstiri sunt căderi, și în viața comună sunt ridicări. Martiri, în general, n-au fost dintre călugări, au fost dintre oameni obisnuiți.
Prea Cuvioase părinte stareţ, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, Prin cele ce s-au citit din Sfânta Evanghelie la această Liturghie, ne-am întâlnit cu o altă minune şi cu un om minunat: cu o minune şi cu un om de care şi Domnul Hristos s-a minunat. Este vorba de vindecarea servitorului unui sutaş din Capernaum, aceasta este minunea pe care Domnul Hristos a făcut-o de la depărtare, şi este vorba de omul minunat, omul de care s-a minunat Domnul Hristos, sutaşul din Capernaum.
– Părinte Teofil, în zilele noastre mai mult ca niciodată, omul este prins de grijile vieţii, de serviciu, familie, probleme şi multe altele. Există însă şi griji mântuitoare?
Iubiţi credincioşi, cuvântul meu de astăzi îl încep cu două ziceri de la Sfânta Liturghie, şi anume cu zicerea: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”, şi cu zicerea: “Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”.
Cuvintele acestea sunt adresate lui Dumnezeu.
E mare bucurie să te ştii cuprins în sufletul celor dragi, iar ei să ştie că la rândul lor, au loc de cinste în sufletul celor care îi poartă în ei. Asta înseamnă că suntem cuprinşi unii în sufletele altora şi nu suntem niciodată singuri şi niciodată nu suntem părăsiţi.
Undeva în Pateric este o afirmaţie în legătură cu un Părinte, cum că din multă bunătate, nu mai ştia ce e răutatea. Nu putea să fie rău, pentru că era bun. Cineva care-i bun cu adevărat, nu poate să fie rău. Cineva care e rău cu adevărat, nu poate să fie bun decât întâmplător.
Domnul nostru Iisus Hristos spune că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac în împărăţia lui Dumnezeu. Sunt mai multe pilde în Sfânta Evanghelie în care împărăţia lui Dumnezeu este asemănată cu o masă, cu un ospăţ, cu o nuntă, cu un ospăţ de nuntă. Se spune că la ospăţul acela sunt primiţi toţi cei care răspund invitaţiei şi care au haine de nuntă. Împărăţia lui Dumnezeu însă nu începe cu lumea cealaltă, nu începe cu moartea, ci împărăţia lui Dumnezeu începe cu viaţa în care trăim acum.
Călugăria ortodoxă este o călugărie în anonimat. Toţi cei care se afirmă pe ei prin călugăria însăşi, nu ştiu ce-i lepădarea de sine şi nici ce este începutul cel bun. Există posibilitatea unei afirmări în călugărie şi prin calugărie; aceasta însă nu duce la desăvârşire, ci la înrăutăţire. Călugăria fără lepădare de sine, fără ascultare, fără smerenie nici nu există. Am putea spune că de fapt, călugăria încetează cu fiecare încălcare a voturilor monahale.
La Sfintele Paşti am sărbătorit Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, şi-am sărbătorit Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în întreaga Săptămână Luminată prăznuind omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice. În Duminica următoare, în legătură cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, am făcut amintire de încredinţarea despre Învierea Domnului a Sfântului Apostol Toma, şi la aceasta ne-am gândit în toată săptămâna următoare. În Duminica aceasta facem pomenire despre Iosif din Arimateea şi Nicodim, care împreună au înmormântat pe Domnul nostru Iisus Hristos cu cinste, şi mai facem pomenire despre Sfintele Femei Mironosiţe sau purtătoare de mir, cele care i-au arătat cinstire Domnului nostru Iisus Hristos şi s-au învrednicit să fie şi martore ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Când eram tânăr, şi mai ales când eram student la Teologie mi-am propus să cercetez ce e scris în Evanghelii despre Învierea Domnului Hristos şi să citesc în Faptele apostolilor ceea ce au scris Sfinţii Apostoli despre Învierea Domnului Hristos şi până la urmă mi-am dat seama că totuşi nu e convingător. Adică noi avem informaţie, dar convingeri nu putem avea pe baza celor citite. Şi de fapt cred că nimenea nu a avut încredinţarea despre Învierea Domnului Hristos pe baza celor citite din Evanghelie. De ce? Pentru că Învierea fiind mai presus de ceea ce poate aştepta cineva, nu ajunge nimenea să se încredinţeze despre Înviere din informaţie. Nici din informaţia Evangheliei, nici din informaţia prin cuvânt, prin predică, ci ajunge să se încredinţeze prin ceea ce s-au încredinţat cei care au ajuns să-şi spună “Hristos a Înviat”, nu ca formulă, ci ca realitate, ca mărturisire de credinţă, şi aceia, de la început, au ajuns prin puterea lui Dumnezeu. Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti.
“Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc în sine să nu gândească”. Este un îndemn al Bisericii noastre, o atragere a luării aminte: “Să tacă tot trupul omenesc”. De ce să tacă? Pentru că dacă ar vorbi, n-ar putea să spună ceea ce ar trebui. Mai bine să stea cu frică şi cu cutremur, în tăcere, pentru că viaţa nu se manifestă numai în cuvânt, ci şi în gând. Toate aspectele vieţii îşi au temelia în gând. După versetul “Să tacă tot trupul omenesc, să stea cu frică şi cu cutremur” se adaugă: “şi nimic pământesc în sine să nu gândească”. Cu alte cuvinte, dacă putem avea gânduri ceresti, să gândim cu gânduri cereşti şi nimic pământesc să nu gândim. Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, moartea Lui pe Cruce, înmormântarea Lui, aşezarea în Mormânt, faptul că a petrecut în mormânt timp de trei zile, sunt lucruri mai presus de gândul omului şi nu le putem înţelege cu mintea omenească.
Cea mai la îndemană nevoinţă a călugărului şi a mireanului deopotrivă, este rugăciunea de toată vremea şi privegherea.
Nu trebuie să se silească nimeni să facă performanţe de priveghere. Priveghere să faci în înţelesul de a nu fi împresurat de gânduri rele, să ai întotdeauna o trezvie, să fii întotdeauna treaz când trebuie să faci ceva.
Totdeauna mi-a plăcut să mă ştiu, să mă prezint, să mă simt, să mă angajez spre bucuria altora. Vreau să fiu lucrător de bucurie.
Până de curând, dacă m-ar fi întrebat cineva care este cea mai mare bucurie a vieţii mele, n-aş fi putut răspunde la această întrebare. Şi e firesc să fie aşa, devreme ce viaţa mea a fost urzită pe bucurii şi întreţesută cu bucurii. Viaţa mea, în principal, a fost un şir de bucurii. Am avut bucurii din credinţa în Dumnezeu şi din tot ce ţine de practicarea credinţei.
Păcatul nu este firesc pentru om, deşi noi aproape că am putea crede că ţine de firea omului să fie păcătos, pentru că ne-am trezit în lumea aceasta cu înclinări păcătoase (patimi), considerăm că păcatul face parte din firea noastră. Dar, de fapt, nu e aşa, ci păcatul este ceva adăugat. Firea omului, aşa cum a vrut-o Dumnezeu, este nepăcătoasă, este în afară de păcat.
Am găsit undeva o expresie care mi-a plăcut foarte mult, într-o carte de predici a Părintelui Episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să-l odihnească. El zicea că: „Munca e rugăciunea mâinilor”. E foarte, foarte frumos: „munca este rugăciunea mâinilor”.
Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune şi să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea.
Cum se schimbă viaţa noastră după fiecare spovedanie? Şi care este pocăinţa noastră personală, de toată vremea?
Din cuvintele Domnului Hristos înţelegem că cine nu se pocăieşte cu adevărat, nu are ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, căci acolo nu poate intra nimic din ce este necurat. Ca să putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi aceasta de pe pământ, la Sfânta Liturghie, trebuie o anumită învrednicire.
Arhimandritul Teofil Părăian – Venim la biserică să ne întâlnim cu Dumnezeu.
Sfaturi duhovnicești, Emisiunea Universul credinței, Arhiva TVR.