Călugăria ortodoxă este o călugărie în anonimat. Toţi cei care se afirmă pe ei prin călugăria însăşi, nu ştiu ce-i lepădarea de sine şi nici ce este începutul cel bun. Există posibilitatea unei afirmări în călugărie şi prin calugărie; aceasta însă nu duce la desăvârşire, ci la înrăutăţire. Călugăria fără lepădare de sine, fără ascultare, fără smerenie nici nu există. Am putea spune că de fapt, călugăria încetează cu fiecare încălcare a voturilor monahale.
La Sfintele Paşti am sărbătorit Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, şi-am sărbătorit Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în întreaga Săptămână Luminată prăznuind omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice. În Duminica următoare, în legătură cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, am făcut amintire de încredinţarea despre Învierea Domnului a Sfântului Apostol Toma, şi la aceasta ne-am gândit în toată săptămâna următoare. În Duminica aceasta facem pomenire despre Iosif din Arimateea şi Nicodim, care împreună au înmormântat pe Domnul nostru Iisus Hristos cu cinste, şi mai facem pomenire despre Sfintele Femei Mironosiţe sau purtătoare de mir, cele care i-au arătat cinstire Domnului nostru Iisus Hristos şi s-au învrednicit să fie şi martore ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Când eram tânăr, şi mai ales când eram student la Teologie mi-am propus să cercetez ce e scris în Evanghelii despre Învierea Domnului Hristos şi să citesc în Faptele apostolilor ceea ce au scris Sfinţii Apostoli despre Învierea Domnului Hristos şi până la urmă mi-am dat seama că totuşi nu e convingător. Adică noi avem informaţie, dar convingeri nu putem avea pe baza celor citite. Şi de fapt cred că nimenea nu a avut încredinţarea despre Învierea Domnului Hristos pe baza celor citite din Evanghelie. De ce? Pentru că Învierea fiind mai presus de ceea ce poate aştepta cineva, nu ajunge nimenea să se încredinţeze despre Înviere din informaţie. Nici din informaţia Evangheliei, nici din informaţia prin cuvânt, prin predică, ci ajunge să se încredinţeze prin ceea ce s-au încredinţat cei care au ajuns să-şi spună “Hristos a Înviat”, nu ca formulă, ci ca realitate, ca mărturisire de credinţă, şi aceia, de la început, au ajuns prin puterea lui Dumnezeu. Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti.
“Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc în sine să nu gândească”. Este un îndemn al Bisericii noastre, o atragere a luării aminte: “Să tacă tot trupul omenesc”. De ce să tacă? Pentru că dacă ar vorbi, n-ar putea să spună ceea ce ar trebui. Mai bine să stea cu frică şi cu cutremur, în tăcere, pentru că viaţa nu se manifestă numai în cuvânt, ci şi în gând. Toate aspectele vieţii îşi au temelia în gând. După versetul “Să tacă tot trupul omenesc, să stea cu frică şi cu cutremur” se adaugă: “şi nimic pământesc în sine să nu gândească”. Cu alte cuvinte, dacă putem avea gânduri ceresti, să gândim cu gânduri cereşti şi nimic pământesc să nu gândim. Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, moartea Lui pe Cruce, înmormântarea Lui, aşezarea în Mormânt, faptul că a petrecut în mormânt timp de trei zile, sunt lucruri mai presus de gândul omului şi nu le putem înţelege cu mintea omenească.
Cea mai la îndemană nevoinţă a călugărului şi a mireanului deopotrivă, este rugăciunea de toată vremea şi privegherea.
Nu trebuie să se silească nimeni să facă performanţe de priveghere. Priveghere să faci în înţelesul de a nu fi împresurat de gânduri rele, să ai întotdeauna o trezvie, să fii întotdeauna treaz când trebuie să faci ceva.
Totdeauna mi-a plăcut să mă ştiu, să mă prezint, să mă simt, să mă angajez spre bucuria altora. Vreau să fiu lucrător de bucurie.
Până de curând, dacă m-ar fi întrebat cineva care este cea mai mare bucurie a vieţii mele, n-aş fi putut răspunde la această întrebare. Şi e firesc să fie aşa, devreme ce viaţa mea a fost urzită pe bucurii şi întreţesută cu bucurii. Viaţa mea, în principal, a fost un şir de bucurii. Am avut bucurii din credinţa în Dumnezeu şi din tot ce ţine de practicarea credinţei.
Păcatul nu este firesc pentru om, deşi noi aproape că am putea crede că ţine de firea omului să fie păcătos, pentru că ne-am trezit în lumea aceasta cu înclinări păcătoase (patimi), considerăm că păcatul face parte din firea noastră. Dar, de fapt, nu e aşa, ci păcatul este ceva adăugat. Firea omului, aşa cum a vrut-o Dumnezeu, este nepăcătoasă, este în afară de păcat.
Am găsit undeva o expresie care mi-a plăcut foarte mult, într-o carte de predici a Părintelui Episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să-l odihnească. El zicea că: „Munca e rugăciunea mâinilor”. E foarte, foarte frumos: „munca este rugăciunea mâinilor”.
Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune şi să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea.
Cum se schimbă viaţa noastră după fiecare spovedanie? Şi care este pocăinţa noastră personală, de toată vremea?
Din cuvintele Domnului Hristos înţelegem că cine nu se pocăieşte cu adevărat, nu are ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, căci acolo nu poate intra nimic din ce este necurat. Ca să putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi aceasta de pe pământ, la Sfânta Liturghie, trebuie o anumită învrednicire.
Arhimandritul Teofil Părăian – Venim la biserică să ne întâlnim cu Dumnezeu.
Sfaturi duhovnicești, Emisiunea Universul credinței, Arhiva TVR.
Cum să ne întărim în războiul nevăzut, împotriva gândurilor vrăjmaşe?
Cea mai bună metodă de adunare a gândurilor este să ai un gând principal, în faţa căruia să cunoşti gândurile care vin, să le înlături pe cele rele şi să le încurajezi pe cele bune, iar metoda cea mai la îndemână este rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, pe care o spunem ca să avem o statornicire în gânduri bune.
– Da, neapărat. Pentru că altfel duci o viaţă cumva în gol şi n-ai posibilitatea să te dirijezi, n-ai posibilitatea să te orientezi.
E bine să ai câteva principii la care să ţii şi pe care să le urmezi şi câteva repere pentru verificare. Dacă n-ai nici un reper, atunci te poţi crede bun înainte de a fi bun, te poţi crede credincios fără să fii credincios, te poţi crede înţelept fără să fii înţelept, poţi să ai păreri despre tine care nu consună cu realitatea.
Iubiţi credincioşi, astăzi nu o să vorbesc ceva din cele ale credinţei noastre, ci aş vrea să fac nişte aprecieri în legătură cu sfînta pe care o pomenim astăzi, Sfînta Maria Magdalena, cea întocmai cu apostolii, cea dintîi care l-a văzut pe Domnul Hristos înviat, după mărturia Sfîntului Evanghelist Marcu (Marcu 16, 9). Sfîntul Evanghelist Marcu spune că dacă a înviat Hristos în ziua cea dintîi a săptămînii, S-a arătat întîi Mariei Magdalenei din care scosese cîndva şapte draci. Şi în Evanghelia care s-a citit la Sf. Liturghie astăzi, s-a spus acelaşi lucru, că după Domnul Hristos mergeau şi nişte femei, între care una, Maria Magdalena, pe care Domnul Hristos a mîntuit-o de boli şi din care a scos şapte draci (Luca 8, 2).
Vederea lui Dumnezeu: De la cunoscători la martori ai Domnului Hristos
Când Domnul Hristos S-a înălțat la ceruri a spus și ultimele Sale cuvinte aici pe pământ, pe care le găsim în Faptele Apostolilor, în istorisirea despre înălțarea la cer a Domnului Iisus Hristos.
Cuvintele au fost spuse de Domnul Hristos ucenicilor: „ și-mi veți fi Mie martori în Ierusalim și-n toată Iudeea și-n Samaria, și pân’ la marginea pământului” (F. Ap. 1, 8). Acestea am putea spune că sunt cuvintele testament spuse de Domnul Hristos aici pe pământ.
Părinte, fumatul este patimă, este păcat?
Păi, prima dată dacă fumezi o ţigară, e păcat, iar dacă fumezi mai multe, e patimă. De ce? Pentru că e o practică nejustificată în existenţa umană. Nu-i ca şi când ai mânca. Este o treabă în plus şi nu poţi fi şi cu Dumnezeu şi cu fumatul.
Părintele Teofil Părăian despre suferinţă, Sfaturi duhovniceşti, Universul Credinţei, TVR
Realizator Anna de Hillerin.
Părintele Teofil Părăian a fost duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (judeţul Braşov), şi unul din marii părinţi duhovniceşti ortodocşi ai României. A rămas în conștiința celor care l-au cunoscut ca „Părintele bucuriei”.
Părintele Teofil Părăian a fost un om al bucuriei, duhovnic odihnitor de oameni, cu zâmbetul neîncetat pe chip. Nevazator cu ochii trupești, se comporta la Sfânta Liturghie fără ajutor, asemeni unui om care nu este lipsit de vedere. Atunci când a fost întrebat „dacă nădăjduiește, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vadă ceva în lumea cealaltă”, a răspuns: „Dacă Dumnezeu va zice către mine: „Să știi că eu și-n veșnicie pe tine tot așa te las!”, n-aș putea zice altceva, decât: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție!”. Ar fi posibil să rostească aceste cuvinte? Da, de vom ține seama ca ori de câte ori s-a vorbit despre orbirea sa trupească, a spus: „și voi zice până la sfârșitul vieții mele și-n veșnicie, că așa a binevoit Dumnezeu”.