Cuvântul mântuire, în general, se foloseşte în cadrul credinţei religioase, în cadrul religiei, în cadrul creştinismului. Altfel nu se întrebuinţează cuvântul mântuire sau Mântuitor. Cuvintele acestea: Mântuitor, mântuire se folosesc în legătură cu eliberarea de păcat, deci se face o legătură între om şi Dumnezeu, păcatul fiind călcarea Legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă.
— E bine să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea, dar ca să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea trebuie să avem şi un program care să ne pună în faţa lui Dumnezeu: un program de rugăciune de dimineaţă, să începem ziua cu Dumnezeu, un program de rugăciune de seară, ca să mulţumim lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut.
Aveam un cunoscut în tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui zicea: „Ştie, dar nu crede”. Adică nu-i destul să ştii. Ca să crezi, trebuie să realizezi o stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele Arsenie Boca zicea că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Când eşti numai informat e prea puţin. Când eşti convins, e cât trebuie. Credinţa înseamnă convingere.
Slujbele Sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea ce ne reprezintă pe noi ca dreptmăritori creştini, ca creştini ortodocşi. Sfintele slujbe sunt mijlocul de angajare a credincioşilor în faţa lui Dumnezeu, sunt un mijloc prin care Dumnezeu ni se face cunoscut şi un mijloc prin care noi luăm act despre Dumnezeu.
Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine. Deci, când îţi aduci aminte de Dumnezeu, ce să faci? Înmulţeşte rugăciunea! De ce? Ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine. E un cuvânt pe care l-am găsit în Filocalie; de când l-am citit pentru prima dată, mi s-a implantat în minte şi-am rămas cu el şi îl duc mai departe şi îl spun şi altora.
Cine ar putea să citească din Psaltire mai mult? Două categorii de oameni: pensionarii şi şomerii, şi nici unii nici alţii nu citesc, mai ales din pensionari, deşi vreme au.
De ce trebuie să citim rugăciunile? Nu ar trebui să vorbim cu Dumnezeu cu gândurile noastre aşa cum sunt ele?
Prin aceea că nu ne interesează, că ne interesează altceva, că atunci când ne rugăm ne vin în minte tot felul de lucruri străine de rugăciune. De fapt, e o lucrare a minţii aceasta că poţi să faci mai multe lucruri deodată, că nu eşti absorbit de cuvintele rugăciunii, că poţi să te mai gândeşti şi la altceva. Gândiţi-vă, de pildă, la un şofer care conduce o maşină, dacă ar fi atât de concentrat la:
Cuviosul Pimen spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfântul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel care împlineşte cuvântul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.
Rugăciunea de cerere, pe care o fac cei mai mulți, însuși cuvântul „rugăciune” însemnând cerere; rugăciune de mulțumire, pentru că trebuie să-I mulțumim Domnului. Sfântul Apostol Pavel spune: „Neîncetat vă rugați, pentru toate mulțumiți” (1 Tes 5, 17-18); și rugăciunea de laudă. Aceste trei feluri de rugăciune sunt cuprinse în imnul:
Cugetarea aceasta este un gând care îţi dă o cutremurare sufletească, atunci când te gândeşti că până la aşa măsură S-a făcut Dumnezeu om, încât nu doar că a primit condiţia umană, dar, în condiţia umană fiind, S-a coborât până acolo unde trebuia să Se coboare.
Există. Cea particulară e pentru judecarea omului, așa cum se prezintă la moarte, și cea universală este și pentru judecarea consecințelor faptelor lui rele, după ce el nu mai este în această lume.
Cerem de la Maica Domnului ridicare din robia patimilor. De atâtea şi de atâtea ori avem probleme în lumea aceasta din pricina unor gânduri care nu sunt comune, care ne robesc, care ne asupresc, care ne chinuiesc. Dar dacă scăpăm din robia cugetelor – avem limpezime, avem seninătate, avem bucurie şi putem fi încredinţaţi de ajutorul Maicii Domnului.
Se spune în Pateric o istorioară despre un frate care s-a dus la un părinte şi l-a întrebat ce să facă, pentru că-i vin tot felul de gânduri rele. Bătea vântul în timp ce ei discutau, iar părintele i-a zis: „Opreşte vântul!” şi fratele a răspuns: „Nu pot!” Atunci părintele zice: „Cum nu poţi opri vântul să nu bată, tot aşa nu poţi opri gândurile cele rele să nu vină. Dar ceva tot poţi să faci: cu un gând bun să înlături gândul cel rău”.
Dacă lipsa vederii trupeşti este o excepţie, lipsa vederii sufleteşti parcă este regulă generală!
Este important de ştiut că mai ales două lucruri trebuie să vadă omul în această lume ca să fie într-adevăr cu lumină sufletească. Să vadă pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu. Să nu vă-nchipuiţi că cineva care vede pe Dumnezeu, îşi ridică ochii spre cer şi-L vede pe Dumnezeu undeva în nori, sau undeva în Soare, sau undeva în stele, sau undeva în Lună, sau ca o umbră, sau ca ştiu eu ce, cum vin unii şi spun:
Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei! Dragă, asta din Pateric, cu „eu postesc”, era o pravilă personală a lui, nu era o rânduială a Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva şi mi se pune o mâncare de dulce în post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru că şi omul care îmi oferă trebuie să postească! Şi acum există o rânduială precisă! Pe atunci nu existau rânduieli precise, ci existau nişte deprinderi ale unora şi altora…
În Pateric se spune aşa: „Iubiţi neagoniseala şi tăcerea, căci de acestea atârnă toată viaţa călugărului!” Deci, se presupune că un călugăr trebuie să-şi ducă viaţa mai ales în tăcere; bineînţeles, nu în tăcerea animalului sau în tăcerea mutului! De ce? Pentru că, dacă ne-a dat Dumnezeu grai, ni l-a dat ca să vorbim, nu ca să tăcem! Aveam un profesor de latină la Timişoara (eu am făcut liceul la Timişoara) şi când scotea pe câte unul la răspuns şi nu ştia, zicea: „Tăcerea-i de aur, vorba-i de argint! Ăsta-i plin de aur!”
Dacă Dumnezeu este iubire, şi omul trebuie să fie iubire, căci numai aşa se poate asemăna cu Dumnezeu. Cum e Dumnezeu iubitor de oameni, şi omul trebuie să fie iubitor de oameni. Cum e Dumnezeu milostiv, aşa trebuie să fie şi omul, pentru că în Pilda samarineanului milostiv ni se arată calea împlinirii poruncii date de Dumnezeu, de a-l iubi pe aproapele.