Se întâmplă ca unii să nu se roage atunci când nu au o dispoziție fierbinte de rugăciune, în răcirea lor duhovnicească petrecând zile și săptămâni sau poate chiar și luni și ani fără de rugăciune. Deviza lor este: „Roagă-te doar atunci când simți că inima a este deschisă către rugăciune, iar când aceasta este închisă, nu încerca să te rogi. Aceasta îți va rămâne străină de rugăciune”.
Cel ce iartă greșelile aproapelui său, singur va primi iertare de la Dumnezeu, după făgăduința Mântuitorului. Și cât de multe păcate avem înaintea lui Dumnezeu! Când ne gândim că la judecata de apoi vom da socoteală pentru toate, ce frică mare ne cuprinde! Spre marea noastră rușinare, la înfricoșata judecată a lui Dumnezeu ni se vor descoperi toate faptele cele întunecate înaintea întregului univers. Și nu vom putea să ne răscumpărăm prin nimic. Dar, iată, acum Mântuitorul ne arată un mijloc ușor de a șterge toate păcatele noastre. „Iertați, și vi se va ierta vouă” (Lc. 6:37).
Hristos Mântuitorul ne spune: Nu judecați, ca să nu fiți judecați!
Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?
Aşa cum drepţii care au plecat de pe pământ, cuprinşi de dragoste, pot să ne ajute nouă, celor care trăim pe pământ, tot astfel şi noi, cei vii, putem să ajutăm celor adormiţi. Cum anume ? Prin liturghii pentru cei adormiţi, prin panihide, prin rugăciuni personale şi prin milostenii din inimă, săvârşite cu dragoste pentru cei adormiţi. Prin rugăciunea şi pomenirea celor adormiţi, noi ne manifestăm credinţa în nemurire şi în dragostea noastră către apropiaţii noştri trecuţi la cele veşnice, şi prin toate acestea le ajutăm lor să-şi îmbunătăţească starea de după plecarea din această viaţă.
Aceasta este însuşirea adevăratei iubiri. Ea e simplă şi fără viclenie şi «nu numai că nu vorbeşte nimic cu răutate diavolească, dar nici nu bănuieşte că altcineva ar putea vorbi cu răutate» – după Fericitul Teofilact.
După cuvintele Sfântului Efrem Sirul, «dragostea e rai». Iar în rai, între îngeri şi ceilalţi locuitori ai cerului, unde toţi se iubesc sincer, nu există prefăcătorie, făţărnicie, gânduri ascunse, intenţii rele, pentru că acolo toţi se află în lumina adevărului.
Ce exprimă cuvintele: „Doamne, miluiește!”, dacă nu puternica încredințare a sufletului credincios că Dumnezeu poate să ierte fiecare păcat și să miluiască pe orice păcătos care se pocăiește? Aceste cuvinte înseamnă: „Doamne, fie-Ți milă de mine, păcătosul, cel vrednic de plâns!”.
Această scurtă rugăciune, alcătuită din doar două cuvinte, nimicește toate planurile diavolului, de îndată ce omul o rostește din inimă. Dumnezeu a dat, în general, rugăciunea ca pe unul dintre cele mai lesnicioase mijloace de mântuire. În sfânta Lui slavă, Ziditorul dorește ca oamenii să pășească spre El.
Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, Editura Sophia, București, 2015, p. 22
În viața duhovnicească, pașaportul este smerenia. Bagajul sunt virtuțile. Oricât de trebuitoare ar fi ele, fără smerenie nu sunt în stare să ne deschidă porțile împărăției lui Dumnezeu. Doar smerenia ne dă acces la minunata Împărăție a harului!
Să luăm o altă pildă. Ajungi într-un anume loc noaptea și duci cu tine valize grele, pline de lucruri de valoare. Dorești să urci până la ultimul etaj al unei clădiri foarte înalte. Ascensorul poate să te ducă destul de ușor și de rapid sus, pentru o mică monedă.
Râvna şi rugăciunea sunt atât de strâns legate între ele încât una fără cealaltă nu poate fiinţa. De este râvnă, este şi rugăciune. Acolo unde nu este râvnă, lipseşte şi rugăciunea. Şi dimpotrivă, dacă în inimă arde dorinţa de rugăciune, dintr-aceasta se aprinde neîntârziat şi o râvnă fierbinte. Dacă, însă, rugăciunea s-a stins, se va stinge şi râvna de a duce o viaţă duhovnicească, bineplăcută lui Dumnezeu.
De aici înţelegem că, de vrem să ardem de râvnă pentru Dumnezeu, este de trebuinţă să ne rugăm des!
Sfântul Nil Sinaitul răspunde: „Grija de multe este o istovire a sufletului.” Ea este o stare de plictiseală, tristeţe, apăsare duhovnicească, o împuţinare a inimii însoţită, uneori de o mare scârbă. Grija de multe este înainte mergătoare a deznădejdii. Aşa cum zilele de toamnă întunecate şi ceţoase sunt prevestitoare ale iernii, tot astfel grija de multe cea de nebiruit, dacă prinde putere conduce către deznădejdea cea ucigătoare.
V-aţi pus vreodată întrebarea de ce este atât de înăbuşitor în lume, de ce este viaţa atât de chinuitoare? De ce nu ne putem răbda unii pe ceilalţi?
Răspunsul este următorul: pentru că păcatul a otrăvit atmosfera vieţii. Cu toţii suntem bolnavi de păcat. Şi dacă rănile nevindecate ale trupului răspândesc o duhoare greu de îndurat, cu atât mai grea este miasma păcatului!
Nu încuviința, frate, cuvintele prietenilor care îți grăiesc liniștitor: „Lasă spovedania pentru când te vei îmbolnăvi. Atunci va veni preotul să te spovedească și să te împărtășească.”
Tu răspunde-le: „De multe ori preotul este chemat la cel bolnav când limba îi este amorțită și cugetul i s-a întunecat. Atunci este prea târziu.
Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu ne trimite în viaţa noastră duhovnicească.
Prin răbdare, omul devine bun luptător şi nevoitor, şi dobândeşte adeseori mai multe izbânzi duhovniceşti decât altul, prin nevoinţa sa de bunăvoie. Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie şi se bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la greşelile lor fără de voie.
Dacă îți este anevoie, iar un semen al tău te-a rugat să îl ajuți cu ceva care îți stă în putință, sârguiește-te să-i faci voia!
Nu îngădui diavolului să tulbure sufletul tău cu cârtire lăuntrică, că toți se folosesc de tine, ci dimpotrivă, tu însuți să te folosești de întâmplarea aceasta, pentru a face bine. Așa vei păzi pacea lui Dumnezeu în sufletul tău.
„Adevărata dragoste creştină se bucură de binele aproapelui – spune Sfântul Tihon de Zadonsk – ca de al său propriu. Când vede pe fratele său vesel, aceasta se veseleşte…iar în nefericirea lui se întristează, ca şi cum aceasta ar fi a sa.
Sfântul Efrem Sirul, pătrunzând adânc în taina dragostei care nu pizmuieşte, destăinuieşte următoarele gânduri preţioase: „Cel ce zavistuieşte şi intră în împotriviri este vrednic de plâns, pentru că se face părtaş diavolului, prin a cărui zavistie moartea a intrat în lume” (Înţel. Solomon 2, 24).
Adevărata smerenie lucrează în chip cu totul deosebit. Iată o pildă:
Un monah oarecare, având adâncă smerenie și viață sfântă, a sosit în vizită la o mănăstire. A intrat în biserică să se roage, iar când frații s-au așezat la cina frățească a dragostei, a luat și el loc. Unii dintre frați au început să se întrebe: „Dar acesta ce caută aici?” și i-au spus monahului: „Ridică-te și ieși afară!”.
Toți Sfinții Părinți sfătuiesc să zăvorâm comorile duhovnicești, adunate în tainica răcliță a smereniei, cu cheia tăcerii. Dacă postești – sfătuiesc ei – urmează Evanghelia, taci și nu te lăuda înaintea oamenilor! Atunci postul tău îți va aduce folos, te va curăți și te va pregăti pentru ospățul duhovnicesc din împărăția cerurilor.
Dacă te rogi, nu fi ca fățarnicii, cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor…, să se roage, ca să se arate oamenilor! (Mt. 6, 5). Aceia vor primi prin lauda lumii plata lor aici, pe pământ, și nu mai au cu ce să mai aștepte în cer.
Încetarea vrajbei și iertarea jignirilor ne-au fost poruncite nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că ne sunt de folos. Cine îi iartă păcatele aproapelui său, va primi și el iertare de la Dumnezeu, după făgăduința Mântuitorului. Și cât de multe păcate avem noi înaintea lui Dumnezeu! Și dacă ne gândim ce vom răspunde în ziua Judecății pentru toate acestea, câtă frică ar trebui să ne cuprindă! Spre marea noastră rușine, ni se vor descoperi la înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu, înaintea întregii lumi toate faptele noastre întunecate.