Cum poate lucrarea rugăciunii să se extindă atât de mult, încât să treacă dintr-o lume în alta şi să meargă din lumea văzută în cea nevăzută?
La această întrebare Mitropolitul Filaret al Moscovei răspunde astfel: La rândul meu, eu am pus celor ce cugetă în acest chip întrebarea: e de înţeles oare pentru mintea obişnuită cum lucrează rugăciunea unui om viu asupra altui om viu, mai cu seamă dacă rugăciunea se face pentru cineva care nu este de faţă […], şi cum se poate cere pentru el ceva moral şi duhovnicesc, ca de pildă iertarea păcatelor, îndreptarea din vicii, îmblânzirea patimilor, luminare, întărirea întru virtuţi? Doi oameni – fiecare cu propria lui minte şi voie, cu aplecările proprii, în mod liber – nu sunt oare unul pentru altul două lumi diferite, despărţite una de alta, cu atât mai mult că sunt mărginiţi de trup? Atunci cum rugăciunea unui om îşi întinde lucrarea sa asupra altuia?
În viaţă există multe asemenea întâmplări, despre care pomeneşte Mitropolitul Filaret: ca unul să se roage pentru altul şi să primească cele cerute. Şi Cuvântul lui Dumnezeu socoteşte lucrătoare rugăciunea între doi oameni, ea fiind cu putinţă de îndată ce şi-au asumat datoria de a se ruga unul pentru altul. Nu s-ar fi spus una ca aceasta dacă o asemenea rugăciune ar fi fost nelucrătoare şi fără obiect. Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi – citim la Sfântul Apostol Iacov -, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iac. 5,16). Iar Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie: Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela (I In 5,16).
Şi, dacă este cu putinţă lucrarea rugăciunii unui suflet asupra altuia în această lume, este cu putinţă şi această lucrare a rugăciunii celor vii de aici asupra celor plecaţi pe cealaltă lume, cu atât mai mult, cu cât sufletele celor vii şi ale celor morţi nu s-au rupt unele de celelalte, ci se află sub acelaşi acoperiş – acoperişul uneia cereşti şi pământeşti Biserici, al cărei Cap este Hristos (Efes. 1, 10). „Adu-ţi aminte – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul – că rugăciunea pentru cei adormiţi este puternică în comuniune, prin faptul că se face în numele întregii Biserici. Biserica respiră prin rugăciune. Aşa cum o femeie însărcinată – prin puterea firii – respiră, iar acţiunea respiraţiei se transmite şi copilului, tot astfel, prin puterea harului Biserica respiră unită la fiecare rugăciune, iar lucrarea rugăciunii se întinde şi asupra celor adormiţi care se află în sânul Bisericii, care îi cuprinde atât pe cei vii, cât şi pe cei adormiţi, pe cei luptători şi pe cei triumfători.” Spunând aceasta, Sfântul Teofan conchide: „De aceea, nu vă leneviţi să pomeniţi la fiecare rugăciune pe toţi cei strămutaţi de la noi, părinţi şi fraţi ai noştri, dreptcredincioşi! Aceasta va fi socotită drept milostivire a voastră pentru ei.”
Arhimandrit Serafim Alexiev, Ce se întâmplă cu sufletul din ceasul morţii pana in ziua a 40 a, Editura Sophia