V-aţi pus vreodată întrebarea de ce este atât de înăbuşitor în lume, de ce este viaţa atât de chinuitoare? De ce nu ne putem răbda unii pe ceilalţi?
Răspunsul este următorul: pentru că păcatul a otrăvit atmosfera vieţii. Cu toţii suntem bolnavi de păcat. Şi dacă rănile nevindecate ale trupului răspândesc o duhoare greu de îndurat, cu atât mai grea este miasma păcatului!
Nu încuviința, frate, cuvintele prietenilor care îți grăiesc liniștitor: „Lasă spovedania pentru când te vei îmbolnăvi. Atunci va veni preotul să te spovedească și să te împărtășească.”
Tu răspunde-le: „De multe ori preotul este chemat la cel bolnav când limba îi este amorțită și cugetul i s-a întunecat. Atunci este prea târziu.
Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu ne trimite în viaţa noastră duhovnicească.
Prin răbdare, omul devine bun luptător şi nevoitor, şi dobândeşte adeseori mai multe izbânzi duhovniceşti decât altul, prin nevoinţa sa de bunăvoie. Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie şi se bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la greşelile lor fără de voie.
Dacă îți este anevoie, iar un semen al tău te-a rugat să îl ajuți cu ceva care îți stă în putință, sârguiește-te să-i faci voia!
Nu îngădui diavolului să tulbure sufletul tău cu cârtire lăuntrică, că toți se folosesc de tine, ci dimpotrivă, tu însuți să te folosești de întâmplarea aceasta, pentru a face bine. Așa vei păzi pacea lui Dumnezeu în sufletul tău.
„Adevărata dragoste creştină se bucură de binele aproapelui – spune Sfântul Tihon de Zadonsk – ca de al său propriu. Când vede pe fratele său vesel, aceasta se veseleşte…iar în nefericirea lui se întristează, ca şi cum aceasta ar fi a sa.
Sfântul Efrem Sirul, pătrunzând adânc în taina dragostei care nu pizmuieşte, destăinuieşte următoarele gânduri preţioase: „Cel ce zavistuieşte şi intră în împotriviri este vrednic de plâns, pentru că se face părtaş diavolului, prin a cărui zavistie moartea a intrat în lume” (Înţel. Solomon 2, 24).
Adevărata smerenie lucrează în chip cu totul deosebit. Iată o pildă:
Un monah oarecare, având adâncă smerenie și viață sfântă, a sosit în vizită la o mănăstire. A intrat în biserică să se roage, iar când frații s-au așezat la cina frățească a dragostei, a luat și el loc. Unii dintre frați au început să se întrebe: „Dar acesta ce caută aici?” și i-au spus monahului: „Ridică-te și ieși afară!”.
Toți Sfinții Părinți sfătuiesc să zăvorâm comorile duhovnicești, adunate în tainica răcliță a smereniei, cu cheia tăcerii. Dacă postești – sfătuiesc ei – urmează Evanghelia, taci și nu te lăuda înaintea oamenilor! Atunci postul tău îți va aduce folos, te va curăți și te va pregăti pentru ospățul duhovnicesc din împărăția cerurilor.
Dacă te rogi, nu fi ca fățarnicii, cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor…, să se roage, ca să se arate oamenilor! (Mt. 6, 5). Aceia vor primi prin lauda lumii plata lor aici, pe pământ, și nu mai au cu ce să mai aștepte în cer.
Încetarea vrajbei și iertarea jignirilor ne-au fost poruncite nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că ne sunt de folos. Cine îi iartă păcatele aproapelui său, va primi și el iertare de la Dumnezeu, după făgăduința Mântuitorului. Și cât de multe păcate avem noi înaintea lui Dumnezeu! Și dacă ne gândim ce vom răspunde în ziua Judecății pentru toate acestea, câtă frică ar trebui să ne cuprindă! Spre marea noastră rușine, ni se vor descoperi la înfricoșătoarea Judecată a lui Dumnezeu, înaintea întregii lumi toate faptele noastre întunecate.