Aşa cum drepţii care au plecat de pe pământ, cuprinşi de dragoste, pot să ne ajute nouă, celor care trăim pe pământ, tot astfel şi noi, cei vii, putem să ajutăm celor adormiţi. Cum anume ? Prin liturghii pentru cei adormiţi, prin panihide, prin rugăciuni personale şi prin milostenii din inimă, săvârşite cu dragoste pentru cei adormiţi. Prin rugăciunea şi pomenirea celor adormiţi, noi ne manifestăm credinţa în nemurire şi în dragostea noastră către apropiaţii noştri trecuţi la cele veşnice, şi prin toate acestea le ajutăm lor să-şi îmbunătăţească starea de după plecarea din această viaţă.
Factorul principal în acest caz este dragostea. Aceasta ne leagă de cei adormiţi încă din vremea când ei erau printre noi. Tot ea poate să ne lege şi după moartea lor, căci dragostea nu moare odată cu omul. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Dragostea niciodată nu cade (I Corinteni 13, 8). Ce înseamnă aici cuvântul niciodată ne explică foarte limpede Fericitul Teofilact, care scrie: ,,Dragostea nu are sfârşit, nu încetează nicicând (nici la moarte), nu se desfiinţează, ci continuă şi după această viaţă”. Cât despre proorocii, se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi, în conformitate cu cele spuse de Sfântul Apostol Pavel (potrivit I Corinteni 13, 8). Dragostea însă va fi necurmată în veşnicie ! ,,Pentru că – după cuvintele Fericitului Teofilact – dacă proorociile şi limbile există pentru mai buna primire a credinţei, ele, după răspândirea acesteia pretutindenea, de prisos făcându-se, vor înceta şi în viaţa aceasta, şi mai cu seamă în veacul ce va să vină”.
Dragostea nu se va sfârşi niciodată, deoarece ea este necesară atât în viaţa cea vremelnică, cât mai ales în cea viitoare. Odată dobândită, ea rămâne o însuşire neschimbată pentru adevăratul creştin. Prin dragoste, creştinul este şi aici fericit, dar mai cu seamă în vecii fără de sfârşit, când el va simţi fericirea dragostei şi unde ea nu va mai fi pătată vreodată de vreo ură, răutate ori vrajbă. Pentru aceasta creştinul trebuie cu orice preţ să şi-o însuşească încă de aici, ca să o aibă şi acolo ! Şi cu atât mai mult ea îi va aduce bucurie pe cealaltă lume, unde va fi aflat însuşi Izvorul dragostei, Dumnezeu. Altfel, dacă nu are dragoste, omul va fi pierdut. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi – spune Hristos –, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 35). Această dragoste este semn al adevăraţilor ucenici ai lui Hristos nu doar aici, pe pământ, ci şi în cer. Ea este raiul sufletelor fericite.
Adevărata, neinteresată dragoste este o putere atât de mare, încât prin Dumnezeu, care este dragoste (potrivit I Ioan 4, 8), ea depăşeşte graniţele dintre viaţă şi moarte şi se revarsă atât din partea drepţilor plecaţi în lumea cealaltă asupra celor de aici, cât şi din partea celor ce vieţuiesc pe pământ cuprinşi de dragoste, asupra adormiţilor lor iubiţi.
Omul moare cu trupul, însă dragostea lui nu moare, căci ea este o însuşire a sufletului său şi este nemuritoare, la fel ca şi acesta. Dragostea este mai puternică decât moartea. Despărţirea morţii nu este o piedică în calea iubirii dintre cei vii şi cei adormiţi, în a-şi sări în ajutor unii altora; şi chiar de a cere, în anumite condiţii, de către cei vii, iertare pentru cei răposaţi ai lor.
Ce se întâmplă cu sufletul din ceasul morţii până în ziua a 40-a, O învăţătură a Bisericii Ortodoxe explicată pe înţelesul tuturor de arhimandritul Serafim Alexiev († 1993)
http://www.catacombeleortodoxiei.ro/