Sfântul Efrem Sirul ne previne asupra duhului grijii de multe. Ce este grija de multe? Sfântul Nil Sinaitul răspunde: „Grija de multe este o istovire a sufletului.” Ea este o stare de plictiseală, tristeţe, apăsare duhovnicească, o împuţinare a inimii însoţită, uneori de o mare scârbă. Grija de multe este înainte mergătoare a deznădejdii. Aşa cum zilele de toamnă întunecate şi ceţoase sunt prevestitoare ale iernii, tot astfel grija de multe cea de nebiruit, dacă prinde putere conduce către deznădejdea cea ucigătoare. Orice stare întunecată este primejdioasă pentru suflet.
În întuneric şi în ceaţă lupul se aproprie cel mai uşor de stână. În întunericul grijii de multe vrăjmaşul mântuirii noastre năvăleşte cu foarte mare izbândă. „Sufletul care este descurajat (de grija de multe) – continuă sfântul Nil Sinaitul. – Nu va sta cu bărbăţie împotriva ispitei”. De aceea Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc mereu să ne păzim îndeosebi şi cu multă stăruinţă de duhul grijii de multe. Ei ne însufleţesc cu credinţă că Dumnezeul nostru este bun, iubitor de oameni şi Atotputernic, fiind întotdeauna pregătit să ne ajute în lupta noastră împotriva năvălirilor celui rău.
După Sfântul Ioan Gură de Aur „grija de multe exagerată este mai vătămătoare decât orice acţiune demonică, pentru că şi demonul atunci când stăpâneşte pe cineva îl stăpâneşte prin grija de multe. Dacă nimiceşti grija de multe, nici demonul nu va putea să-ţi pricinuiască ceva vătămător”. Noi avem marea datorie de a ne păzi sufletul de vrăjmaşul demon. Diavolii ne asaltează din toate părţile: de aici năvălesc cu ispitele trupeşti, de dincolo – cu lăcomia şi îmbuibarea pântecelui. Din al treilea loc – cu slava deşartă şi mândria, din al patrulea cu pizma şi ura, din al cincilea cu nehotărârea şi răcirea întru credinţă, din al şaselea cu diferite neplăceri din partea oamenilor celor răi şi altele. Din toate părţile ne pândesc diavolii – vrăjmaşi ai sufletului nostru. Noi trebuie să ne îmbărbătăm, dacă dorim să ne luptăm cu izbândă. Cădem în descurajare, suntem pierduţi!
Un oraş poate să reziste şi unui asalt de lungă durată. Însă dacă se răceşte întru el duhul de luptă, el va fi sortit pieirii. Dacă rabdă cu bărbăţie muncile asaltului şi se împotriveşte cu eroism, el poate să aştepte ajutor din afară, prin care va pune pe fugă pe vrăjmaşi. Însă dacă se descurajează, dacă se predă în mâinile vrăjmaşilor, devine el însuşi pricină de a fi jefuit şi ruinat. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Atâta timp cât ne împotrivim cu îndrăzneală nicicum nu vom pieri. Pentru că Dumnezeu în chip nevăzut se află lângă noi şi ne ajută tainic. Dacă însă pierim cu duhul, noi singuri deschidem porţile sufletelor noastre vrăjmaşului.
Grija de multe este predare de bună voie. Nimeni dintre aceia care au stat fără preget de strajă şi au apărat cetatea sufletului lor de vrăjmaşii demoni nu au căzut sub stăpânirea lor. Un oraş chiar de se împotriveşte, poate să nici nu primească ajutor din afară, dacă Dumnezeu a hotărât să-l pedepsească pentru mulţimea nelegiuirilor lui. Însă sufletul oricât de păcătos ar fi, fără tăgadă va primi ajutor, ajunge numai să nu se descurajeze (să cadă în grija de multe) şi cu bărbăţie să se lupte cu vrăjmaşii săi. Dacă acesta doreşte din toată inima să se izbăvească de demoni Dumnezeu va înfăptui aceasta. Căci El nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă nelegiuitul de la calea lui cea rea şi să fie viu (vezi Iezechiel 33, 11). Întreaga taină a mântuirii constă în dorinţa noastră puternică şi în hotărârea fermă de a ne mântui. Din partea lui Dumnezeu totul este înfăptuit şi tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră se va face. Chestiunea constă doar în faptul – dacă noi săvârşim cele necesare mântuirii noastre. Căci Dumnezeu mântuieşte pe aceia care însetează după mântuire şi care se nevoiesc să o capete.
În Psaltire chiar Sfântul Duh a mărturisit cu tărie şi precizie aceste idei. Acolo citim: Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr, voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi îi va mântui pe dânşii (Ps. 144, 18-19). Dacă iubeşti pe Domnul şi cu rugăciune fierbinte ziua şi noapte strigi către El, poate El să nu te izbăvească de asalturile demonilor? Ca să zdrobească faptele diavolului (vezi 1 In. 3, 8), Dumnezeu a trimis pe Unul-Născut Fiul Său, Care din dragoste pentru noi a murit pe Cruce pentru mântuirea noastră! Cum este cu putinţă ca El să-ţi refuze ajutorul, când El Însuşi jinduieşte să ţi-l dea şi aşteaptă numai să strigi din toată inima către El! Pentru cei ce nădăjduiesc cu adevărat în Domnul sunt valabile cuvintele Psalmistului: Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul. Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va adormita Cel ce te păzeşte…Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău. Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de acum şi până în veac. (Ps. 120).
Despre mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu se cunoaşte că la cruntele năvăliri ale demonilor, când li se părea, că Dumnezeu îi părăsise deja, tocmai atunci – în momentul cel mai critic. – El intervenea în mod direct, şi se vădea că în toată vremea luptei lor pline de bărbăţie a fost neîncetat lângă ei, bucurându-se de împotrivirea lor şi ajutându-i în chip nevăzut. El ne ajută şi nouă când ne împotrivim adesea demonilor şi numai atunci se retrage de la noi când începem singuri să facem în conştiinţa noastră compromisuri ticăloase cu vrăjmaşii demoni, în ciuda sincerelor noastre relaţii cu Dumnezeu.
Şi dacă Dumnezeu nu se amestecă în lupta noastră mai vădit, aceasta se întâmplă, ca să vadă cât suntem noi de tari întru bine şi până unde îi suntem credincioşi, până unde vom păzi cu sinceritate sufletele noastre de demoni şi dacă nu ne aliem tainic cu aceştia. Fiecare dintre noi trebuie să ia aminte: demonii nu au putere să ne biruiască, numai dacă noi singuri ne predăm lor. Ei pot doar să ne ispitească şi nimic mai mult! Şi chiar atunci când ne ispitesc aceştia, împotriva voi lor, ne sunt folositori deoarece devin pricină a slăvitei noastre încununări, numai dacă ne împotrivim lor până la capăt. Căci atâta timp cât ne împotrivim, noi vom fi nebiruiţi. Putem fi răniţi, aceasta este de neînlăturat la orice luptător. Se poate chiar pentru puţină vreme să cădem. Însă, dacă ne ridicăm îndată, Dumnezeu nu va socoti căderea noastră ca un păcat de neiertat. Asemenea sunt „căderile” celui drept, despre care s-a spus: Căci dacă cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală… (Pilde, 24, 16). Dacă însă cădem în îngrijorarea de multe, dacă ne pierdem bărbăţia, această stare va deveni foarte primejdioasă. Demonii doar una ca aceasta şi aşteaptă – să arătăm slăbiciune şi să pierim cu sufletul – ca să ne lovească. Ei devin puternici prin această slăbiciune a.noastră.
Veţi spune însă: „Ce om nu este slab? Cum poate el să se lupte cu demonii cei puternici?” – Da, vom recunoaşte cu toţii suntem slabi, şi încă foarte slabi. Însă, puterea noastră este Hristos! Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27). Iar a te îmbrăca în Hristos, înseamnă să primeşti armura lui Hristos şi prin urmare să dobândeşti puteri. Asaltat de demoni un astfel de om nu va fi rănit. Căci demonii ies la luptă împotriva omului şi văd înaintea lor pe neaşteptate pe Hristos şi armele Lui, dintre care mai puternice sunt credinţa şi smerenia. Ei năvălesc cu neruşinare însă nu pot să facă nimic împotriva sufletului smerit şi care crede în Dumnezeu. La astfel de suflete însuşi Sfântul Duh ajută după cum este scris:… Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre (Rom. 8, 26). Astfel că nu noi ne luptăm şi biruim pe demon, ci Însuşi Dumnezeu Tatăl întru noi, Însuşi Hristos, în Care ne-am îmbrăcat prin harul botezului, Însuşi Duhul Sfânt, Care ne face de neînfrânt! Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte (Filip. 4, 13).
Dar vai inimilor celor fricoase şi mâinilor celor slabe şi păcătosului care umblă pe două cărări! Vai inimii celei slabe! Că nu crede, pentru aceea nu va fi apărată (Isus Sirah 2, 12-13). Cele două cărări, pe care merge păcătosul, sunt îndoiala sufletului între credinţă şi necredinţă, între dăruirea către Dumnezeu şi înţelegerea cu diavolul. Credinţa în Dumnezeu şi dăruirea către El sunt cele mai de seamă condiţii ale victoriei. Dacă şovăieşti în credinţa ta şi în dăruire, nici un ajutor nu vei primi de sus. Grija de multe te va preda vrăjmaşilor tăi. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iac. 1, 8); să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu (Iac. 1, 7).
Grija de multe ne asaltează de obicei în urma unor nereuşite. Însă nicăieri nu se spune, că încă de la prima înfruntare cu demonii noi îi vom înfrânge. Dimpotrivă, suntem preveniţi, că prin lupte şi prin multe necazuri se intră în împărăţia lui Dumnezeu (vezi Fapte 14, 22). La vreme de luptă există căderi şi ridicări. Regula este: dacă ai căzut, ridică-te! Dacă ţi se întâmplă să nu izbuteşti, începe din nou! În legătură cu aceasta ca pildă ne slujesc albinele şi furnicile. Despre albine se ştie, că oricât li s-ar nărui fagurii ele nu contenesc niciodată să facă alţii noi până ce în cele din urmă vor reuşi să-şi asigure celule în care cresc larvele şi-şi depozitează mierea. Un naturalist povesteşte despre comportamentul micuţei furnici care purta o grea povară pe o suprafaţă înclinată.
De cum se ridica pe locul cel mai înalt, povara cădea din nou. Aceasta s-a repetat nu doar odată. Însă ea, de fiecare dată se întorcea, o lua şi începea din nou să o care la deal, până ce în cele din urmă a reuşit să o ducă în muşuroi. Tot astfel şi noi trebuie să ne întărim în lupta împotriva piedicilor de pe calea vieţii duhovniceşti. Pentru a ne asigura de victorie să dăm dovadă de cea mai hotărâtă credinţă în Dumnezeu, de nădejde tare în ajutorul Lui, şi fără încetare să ne străduim să nu cădem în păcate de bună voie, ci să trăim virtuos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Noi nu avem alt mijloc de biruinţă asupra diavolului în afară de ajutorul lui Dumnezeu printr-o viaţă virtuoasă”. Cel mai aducător de biruinţă mijloc în viaţă este o comportare curată şi virtuoasă.
Nu trebuie să deznădăjduim nici chiar atunci când lupta devine deosebit de grea, şi mai cu seamă când intrăm într-o situaţie fără ieşire. Chiar dacă ni se pare că nu există nicio ieşire, trebuie să fim încredinţaţi că Dumnezeu cunoaşte ieşirea şi cu siguranţă ne va scoate din aceasta situaţie dacă dăm dovadă de răbdare până la sfârşit. Răbdarea este semnul adâncii credinţei în Dumnezeu. Dumnezeu ne învaţă să ne întărim întru răbdare, încununându-ne pentru credincioşia în încercările răbdate de noi, ocrotindu-ne cu dreapta Sa. „Când Dumnezeu îşi arată Atotputernicia Sa – spune sfântul Ioan Gură de Aur. – Adesea îngăduie mulţime de osteneli în faptele noastre, ca să ne conducă spre împlinirea scopurilor Sale, ca să ne descopere măreţia Atotputerniciei Sale”. Acelaşi sfânt părinte povăţuieşte: „Nu există nimic mai puternic decât omul îngrădit cu ajutor ceresc, şi nimic mai slab decât omul, care este lipsit de acest ajutor”.
Cunoscând toate acestea trebuie să ne îmbărbătăm în luptă şi să nu ne îngăduim nicio îngrijorare şi cu atât mai puţin deznădejde. E de luat aminte, că si când descrie îngrozirile de dinaintea sfârşitului lumii Domnul Iisus Hristos nu dă dreptul credincioşilor săi urmaşi deşi atunci ei vor fi cel mai mult prigoniţi, să se arate fricoşi şi nehotărâţi. Dimpotrivă, El afirmă cu tărie şi îndrăzneală: Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se aproprie (Luca 21,28). Creştinul trebuie să fie îndrăzneţ în toată vremea, dar mai cu seamă – în grelele prigoane şi în ispitele cruciale. El trebuie să se deosebească radical de oamenii lumeşti care aşează ca scop al vieţii lor fericirea pământească. Pentru aceştia ispitele sunt moarte: ei se îngrijorează de cum văd piedici în viaţă pentru bogăţia pământească. Pentru creştin însă trebuie să fie în vigoare un dreptar exact pe dos. Dacă este un adevărat urmaş al lui Hristos, tocmai în vremea ispitei el este cel mai plin de bărbăţie, mai îndrăzneţ, mai energic pentru că atunci se hotărăşte locul veşniciei lui. Dacă arată în aceste momente hotărâtoare teamă faţă de viaţa sa, el poate să moară pentru vecie. Dacă însă îşi predă viaţa lui în mâinile lui Dumnezeu şi este gata să moară pentru Dumnezeu va trăi veşnic cu El.
În vremea cruntelor prigoane, când arienii s-au ridicat împotriva sfântului Atanasie cel Mare, el s-a ascuns printre monahii egipteni, cei de un cuget cu sine. Şi în cele mai crunte împrejurări sfântul a mărturisit către aceştia următoarele: „Niciodată nu am fost aşa de liniştit ca acum în vreme de prigoană!” Astfel, prin binecuvântata lui îndrăzneală, el a fost străin de orice îngrijorare şi a biruit. Pravila este următoarea: dacă te afli în grele ispite, în loc să te îngrijorezi, roagă-te! Rugăciunea fierbinte te va uni cu Dumnezeu, iar de la El vei primi puteri care te vor întări. Vântul împrăştie ceaţa, iar rugăciunea îngrijorarea. Soarele pune pe fugă întunericul, iar harul Sfântului Duh îndepărtează deznădejdea. Acest har se dobândeşte însă cu smerenie şi devine lucrător prin răbdare (vezi Luca 8, 15). El se înmulţeşte prin nevoinţă şi prin luptă!
Îngrijorarea este rudă a lipsei de voinţă. Dacă avem hotărârea să fim ostaşi îndrăzneţi ai lui Hristos, gata să-şi jertfească viaţa lor pentru Dumnezeu, vom vedea cum Dumnezeu ne va umple o neobişnuită bărbăţie şi fericire. Atunci vom înţelege de ce sfinţii mucenici cântau în mijlocul chinurilor lor. Atunci ne va deveni limpede că pentru aceia care se nevoiesc în viaţa duhovnicească există mângâiere, încă din timpul luptei. Şi cât de mare va fi bucuria la biruinţa deplină şi mai cu seamă în veşnicie – în împărăţia cea cerească! Însă grija de multe se naşte şi din păcate. Păcatele care ne asaltează şi nu sunt spovedite sunt o povară grea a sufletului sub care omul geme şi fără de voie se descurajează. Sub influenţa acestei descurajări sufletul devine neputincios şi în ciuda puterilor lui fireşti dăruite de Dumnezeu, într-atâta decade, că nu mai întreprinde nimic împotriva ispitei şi se dedă la noi şi noi ispitiri. O asemenea descurajare, rudă a păcatelor, naşte noi păcate. Aceasta este starea celor păcătoşi, care cred în Dumnezeu, însă nu au caută calea pocăinţei.
Cei ce au păcătuit şi nu cred nu încearcă o astfel de îngrijorare. Ei au aflat leacul împotriva ei în opiumul desfătărilor. Sub influenţa patimilor care îi stăpânesc, ei înăbuşă orice manifestare a grijii de multe în sufletul lor, trecând de la o plăcere la alta. Ei se înşeală pe sine, că pot să fie fericiţi şi tot încearcă vreo satisfacţie din petrecerile lor, chiar dacă destul de rapid văd spatele „fericirii” care se îndepărtează de la ei. Însă aceasta nu-i descurajează. Fără încetare se avântă în căutarea unei noi plăceri, aşteptând de la ea o nouă „fericire”. Diavolul îi ajută în această direcţie şi le distrage atenţia în înşelarea lor de sine. Desigur şi nou aflata „fericire” trece rapid. Însă ce-i cu asta?! Mâine soarele va străluci din nou şi îi va aduce noi posibilităţi pentru alte întâlniri şi desfătări! Astfel întreaga viaţă se scurge în jocul înşelării de sine până ce vine moartea şi răpeşte sufletele ce au rodit păcatul, ca să le târască în iad.
Pe cât este de nedrept omul în întreaga lui păcătoşenie să caute neîncetat plăceri ca şi cum le-ar sluji! Drept ar fi fost ca păcătosul singur să caute pentru sine pedepse pentru a-şi răscumpăra vina înaintea lui Dumnezeu şi să afle întru el pacea. Adevărata fericire este aceea, care izvorăşte din sufletul ce se află în pace cu Dumnezeu şi cu propria lui conştiinţă, şi nu aceea care o întâlnim ocazional ca să ne părăsească în următoarea clipă şi din care noi furând puţin, să păcătuim încă şi mai mult cu acest.jaf.
Sfinţii niciodată nu au căutat plăceri. Dimpotrivă, ei au fugit de satisfacţiile vieţii pedepsindu-se cu nevoinţe aspre alese de ei de bună voie şi în grele condiţii de viaţă supunându-se la lipsuri de necrezut – foame, sete, ger, dogoare. Şi suportând cu răbdare toate aceste strâmtorări care ar fi silit pe omul obişnuit să se dedea la cârtire şi îngrijorare, tocmai astfel au biruit întru sine grija de multe şi s-a arătat că în sufletele lor strălucea soarele împărăţiei lui Dumnezeu cu caracteristicile ei dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 7). Aflând pe Dumnezeu şi fericirea în Dumnezeu ei nu căutau plăcerile cele vremelnice din afară. Şi cum le păreau lor acestea?! La omul ajuns la vârsta înţelepciunii nu se mai e loc de jocul cu păpuşi! Cele plăcute pentru copii sunt jignitoare pentru el. Cel ce gustă din veşnicele bunătăţi, pe care doar Dumnezeu le dăruieşte nu află nicio plăcere în înşelătoarele şi mincinoasele plăceri pământeşti.
Bine spune Pascal: „Dacă omul era fericit, fericirea lui ar fi fost cu atât mai deplină cu cât mai puţine plăceri există, cum se întâmplă cu sfinţii… Da, însă dacă plăcerea poate să ne dea bucurie, oare aceasta nu este o fericire? – Nu, pentru că vine de aiurea şi din afară. Şi atunci omul este dependent, prin urmare poate să se tulbure de miile de schimbări, care inevitabil îl mâhnesc”.
Tragedia umană constă în îndepărtarea omului de Dumnezeu şi în căutarea fericirii în afară de Dumnezeu. Şi această rătăcire este fatală. În ciuda nenumăratelor dezamăgiri în încercarea de a atinge fericirea pe această cale, oamenii nu se înţelepţesc uşor. Ei îşi închipuie, că dacă pornesc pe o altă cărare, dacă îşi schimbă profesia, mediul, rudele ori soţiile, îşi vor afla liniştea dorită. Însă procedând aşa, alte neplăceri îi năpădesc şi izgonesc fericirea din inima lor. Plăcerile îi ajută în acest caz cel mai puţin. Ele sunt doar mijloace vremelnice pentru om de a fugi de sine însuşi şi de a nu-şi da seama până la o anumită vreme cât este de nefericit atunci când rămâne doar el cu sine însuşi.
„Singurul lucru – spune Pascal – care ne mângâie în nefericire este plăcerea, dar în realitate aceasta este cea mai mare nefericire a noastră. Căci anume plăcerea ne împiedică să cugetăm la noi înşine şi ne păgubeşte fără să ne dăm seama. Fără ea noi am fi căzut într-o descurajare de nesuportat şi doar aceasta ne-ar fi împins ca să aflăm cel mai sigur mijloc de a trage un folos din ea. Însă plăcerea ne distrage şi pe nesimţite ne conduce spre moarte”.
Ce trebuie să facă cei care au păcătuit şi cred în Hristos, pentru a nu cădea în aceste rătăciri fatale pentru păcătoşii care nu cred? Ei trebuie să caute mântuirea din această îngrijorare nu în satisfacţie ci dimpotrivă, prin această grijă de multe să se izbăvească de orice îngrijorare. Ce vrea să spună aceasta? Iată ce: dacă te descurajezi pentru păcate nu fugi de necazul care te apasă din pricina lor! Nu căuta plăceri, ci spune-ţi: Iată până unde m-au condus păcatele mele! Vai mie! Dacă eu aici pe pământ mă bucur de atâtea îndurări dumnezeieşti unde mă bucur de aer şi de soare, unde admir stelele şi florile – dacă aici cad într-o astfel de stare de iad, care aproape nu o pot suporta şi prefer să mor, atunci prin păcătoşenia mea, care va fi starea mea în iad, unde nu va exista nici un fel de mângâiere! Nimic altceva nu-mi rămâne în afară de a mă pocăi şi a striga asemenea lui David: „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă!”
Cel care în grija lui de multe ajunge la pocăinţă, acela tocmai prin această îngrijorare se izbăveşte de ea. Aici se cere înţelepciune care îi va ajuta omului să recunoască şi în această descurajare glasul lui Dumnezeu care cheamă pe păcătos la pocăinţă. Această înţelepciune îl va învăţa şi la aceea – de a nu se îngrijora la orice prilej de scârbă, şi să ştie că grija poate să fie, pe cât de vătămătoare, pe atât de folositoare. Vătămătoare este aceasta, când ne îngrijorăm pe motivul neizbânzilor pământeşti, pentru pierderile materiale, pentru egoismul rănit ori în general pe motivul că ni s-a făcut vreun rău. Folositoare este însă grija de multe când ne-a fost dat să gustăm iadul înaintea iadului şi prin aceasta ne îndeamnă către pocăinţă şi împăcarea cu Dumnezeu. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (2 Cor. 7, 10).
Sfântul Ioan Gură de Aur cugetă în chip minunat: „Dumnezeu a aşezat îngrijorarea în firea noastră, nu spre a ne preda ei în chip neînţelept şi la vreme nepotrivită. Şi nu pentru a ne păgubi prin ea, ci de a primi prin ea mare folos. Însă cum putem să primim prin aceasta folos? Dacă ne dăruim ei la vreme potrivită. Iar momentul potrivit pentru îngrijorare nu este când răbdă răul, ci când săvârşim răul. Însă noi am stricat rânduiala şi am schimbat vremea. Când păcătuim mult şi săvârşim răul, nu ne frângem inima nici măcar pentru puţină vreme; însă îndată ce vreun om ne face cel mai mic rău pierim cu duhul, ne îngrijorăm, ne pierdem raţiunea, şi lipsiţi de curaj dorim să terminăm cu viaţa noastră.”
După sfântul Ioan Gură de Aur, o asemenea reacţie, împotriva relelor venite din afară este întrutotul nelalocul ei. Căci leacul prescris este folositor doar atunci când este administrat într-o boală potrivită lui. Grija de multe este un leac mult prea puternic. Ea poate să roadă şi să cureţe viciile când conduce sufletul plin de păcate până la pocăinţă. Dacă însă păcătosul se leneveşte pentru mântuirea lui, grija de multe poate să-l păgubească. Însă aceia care răspund că nu pot să nu se îngrijoreze când conştiinţa îi apasă pentru păcătoşenia lor şi la suferinţele pentru păcatele săvârşite, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde cu înţelepciune că, dacă vreun păcătos este pedepsit în această viaţă pentru păcatele lui, el tocmai pentru aceasta nu trebuie să se descurajeze, ci dimpotrivă – să mulţumească şi să se facă mai blând, cunoscând, că încă din această lume se slobozeşte de păcatele lui prin pedeapsa pe care o rabdă şi că nu va mai fi osândit împreună cu lumea (vezi 1 Cor. 11, 32).
Întunericul descurajării (îngrijorării), după minunatul sfat al Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie să se risipească cu cererii şi rugăciuni: astfel şi fericitul David, acest mare şi minunat bărbat, necontenit s-a folosit de aceste medicamente (rugăciuni) şi prin ele s-a izbăvit din greutatea necazului. El spunea lui Dumnezeu: Necazurile inimii mele s-au înmulţit; din nevoile mele scoate-mă (Ps. 17, 18), ori din nou singur se îmbărbăta trezind întru sine gânduri cucernice: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeu meu (Ps. 42, 6 – 7).
Iată că prin pocăinţă, prin rugăciuni, prin lupta cu păcatele se izgoneşte descurajarea (grija de multe). La necaz, cei deznădăjduiţi pentru nelegiuirile şi răutăţile săvârşite, pe care nu pot să le îndrepte, omul trebuie să-şi amintească, că deznădejdea este mai înfiorătoare decât toate, chiar şi decât păcatul neîndreptat. Pe cât de neîndreptat poate să fie la om, păcatul poate să fie iertat de Dumnezeu, ajunge numai să fie însoţit de o pocăinţă adâncă potrivită lui, care îndepărtează deznădejdea. „Cei ce păcătuiesc nu trebuie să deznădăjduiască – scrie Sfântul Marcu Ascetul. Pentru că noi vom fi osândiţi nu din pricina multelor noastre răutăţi, ci de faptul că nu dorim să ne pocăim.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „nu păcatul păgubeşte într-atâta cât deznădejdea”.
Şi pentru că deznădejdea este mai rea decât păcătuirea, şi pe cât suntem mai păcătoşi, niciodată nu trebuie să ne descurajăm până la deznădejde. Pentru păcat există leac – iar aceasta este pocăinţa. Iar „leacul”, care-l oferă deznădejdea este lipsit de orice putere. Iuda demonstrează aceasta. Iată de ce dacă cădem în grija de multe (descurajare) pentru păcatele noastre, să alergăm să le mărturisim, şi ne vom lecui. Aici ajută şi ocupaţiile duhovniceşti, către sunt ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu citirea Vieţilor Sfinţilor, curatele, scurtele însă fierbinţile rugăciuni, cântările duhovniceşti şi binefacerea. Osteneala trupească în asemenea cazuri este de asemenea foarte recomandată. Prin metode adecvate poate să se pună pe fugă grija de multe care a pătruns în sufletele noastre, şi să să pătrundă acolo razele bucuriei şi nădejdii”.
Arhim. Serafim Alexiev