Se întâmplă ca unii să nu se roage atunci când nu au o dispoziție fierbinte de rugăciune, în răcirea lor duhovnicească petrecând zile și săptămâni sau poate chiar și luni și ani fără de rugăciune. Deviza lor este: „Roagă-te doar atunci când simți că inima a este deschisă către rugăciune, iar când aceasta este închisă, nu încerca să te rogi. Aceasta îți va rămâne străină de rugăciune”.
Marele rugător și făcător de minuni al veacului nostru, Sfântul Ioan de Kronstadt, respinge asemenea puncte de vedere: „Spun: dacă nu ai poftă, nu te ruga! – vicleană înțelepciune trupească. Încetează să te rogi și pe de-a-ntregul te vei lăsa de rugăciune. Trupul una ca aceasta dorește! Însă, Împărăția lui Dumnezeu cere străduință (Matei 11, 12)”.
Așadar, când omul este cuprins de ispita indiferenței și a lenevirii față de rugăciune, nu trebuie să rămână într-o astfel de stare prea mult, ci să biruiască lenea și indiferența printr-o constrângere de sine către rugăciune. Și cu silirea voii să biruie patimile, chemând, desigur, în ajutor harul lui Dumnezeu. Omul trebuie cu silirea voii să se ridice de pe patul lenevirii și să se constrângă către rugăciune, ocărându-se pe sine pentru aceasta, iar Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătită o asmenea luptă de dobândire a obiceiului de rugăciune și de creare a unui duh de rugăciune.
Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, Editura Sophia, București, 2015, pp. 8-9