Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare și viclene. Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi și păcate.
Pr. Serafim Alexiev
Cugetul treaz al celui ce se spovedește neîncetat aude bătaia la ușă a lui Hristos
Creștinul cel înțelept, ascultând îndemnul Sfintei Biserici: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”, nu îndrăznește să-și vădească cu îndrăzneală credința în Sfânta Împărtășanie și dragostea sa față de Hristos, înainte de a se umple cu frica lui Dumnezeu cea mântuitoare și înainte de a o lucra în Sfânta Taină a Pocăinței.
Leacul uitat al lumii de ieri și de azi
Sfânta Taină a Spovedaniei poate fi numită, pe drept cuvânt, „leac uitat”. Lumea întreagă zace cufundată în rău. „Fiecare dintre noi s-a molipsit de ucigătoarea boală numită păcat. Poate fi, oare, vindecată această boală? Leacul există! Şi este unul minunat! Dacă îl primeşti te însănătoşeşti! Însă noi nu întindem mâinile spre el ca să ne vindecăm şi să ne împăcăm conştiinţa. De ce, oare? Pentru că l-am uitat şi l-am nesocotit.
Să nu dați fratelui prilej de poticnire sau de sminteală!
Cheia vieții duhovnicești este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viață. Cel ce nu se luptă, de pildă cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputințele lui morale nu poate să afirme că duce o viață duhovnicească. Iar cel ce nu duce o viață duhovnicească, acela arată că nu are frică de Dumnezeu, care este rădăcina acestei vieți. Lipsa fricii de Dumnezeu conduce pe oameni să osândească fără înfricoșare pe semenii lor și să-și pregătească veșnica lor osândă.
Înțelepciunea constă nu în faptul de a nu vorbi, ci în faptul de a ști când să vorbești
Sfinții părinți cu multă osârdie îndeamnă să se îndeletnicească omul cu nevoința tăcerii. În chip minunat, Avva Isaia sfătuiește: „Înțelepciunea constă nu în faptul de a nu vorbi, ci în faptul de a ști când să vorbești. În știința de a tăcea și în știința de a vorbi!
Fericit cel ce grabnic izgonește ura din inima sa!
Și cât de frumos este să ierți! Sufletul devine atât de ușor și liniștit! După ce a iertat, omul cearcă o așa umilință, încât e gata să îmbrățișeze lumea întreagă, să-i iubească pe toți oamenii și să ierte toate. Și măcar nici nu este atât de greu să ierți. Pentru aceasta se cere doar puțină bărbăție a sufletului și milostivire a inimii. Taie-ți mândria și vei ierta cu ușurință aproapelui tău! Nimicește-ți ura, acest vrăjmaș al sufletului tău, și îți vei face din potrivnic prieten. De vei birui astfel vrăjmașul din tine, îl vei dezarma pe vrăjmașul cel din afară.
Răbdarea este necesară în cel mai înalt grad fiecărui om în lucrarea mântuirii
Răbdarea creştinească este în mod cert o nevoinţă foarte grea, pentru că cere tărie până la sfârşit şi dezrădăcinarea patimilor care se află în adâncul nostru: iritarea, supărarea, mândria, mânia, răzbunarea şi altele asemenea.
Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti şi îndepărtează harul lui Dumnezeu
Sufletul nu poate osândi cu vrăjmăşie pe aproapele său pentru neputinţele lui şi, în acelaşi timp, să se căiască, să se îndurereze adânc pentru păcatele sale. Când examinăm neputinţele străine, noi ne abatem atenţia de la ale noastre.
Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu! Mai aproape de conştiinţa noastră este păcatul nostru propriu, cuibărit în inima noastră. El ne amărăşte viaţa. Pentru el ar trebui să suferim durerea.
„Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele”
„De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.”
În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.
Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuși și de mântuire
Răcirea duhovnicească începe prin uitare. Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuși și de mântuire. Uită și primejdia de a rămâne fără Dumnezeu; pomenirea morții dispare. Într-un cuvânt, dispare întreaga noastră latură duhovnicească. Aceasta este pricinuită atât de vrăjmași, cât și de răspândirea gândurilor din pricina faptelor (deșarte) și îndeosebi a părtășiei cu lumea. Atunci, toate cele duhovnicești sunt trecute cu vederea, inima se răcește și simțirea celor duhovnicești este întreruptă. Inima se arată fără vreun simțământ.
Să nu ne cuprindă delăsarea!
O primejdie mare pentru viaţa duhovnicească o reprezintă delăsarea şi lenea noastră. Ele pot fi stări fireşti, izvorâte din firea noastră care lesne se istoveşte, dar foarte adesea sunt pricinuite şi de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o vreme asupră-ţi, săvârşind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către nevoinţă, pentru curăţirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate apropia în chip nevăzut ispititorul şi începe, cu viclenie, să adune în cugetul tău astfel de gânduri:
Omul nu trebuie să săvârşească ceva neplăcut lui Dumnezeu, deoarece aceasta ucide aşezarea cea duhovnicească
Cele mai importante sfaturi practice pe care Sfântul Teofan le dă oricui doreşte să se îndeletnicească cu nevoinţa rugăciunii şi să se deprindă cu adevărata rugăciune mântuitoare sunt, pe scurt, următoarele:
1. Alege pravila de rugăciune potrivită ţie – de dimineaţă, din cursul zilei şi de seară.
2. Pentru început, această pravilă nu trebuie să fie prea mare, ca să nu te depărtezi de nevoinţa rugăciunii.
Cum poate lucrarea rugăciunii să meargă din lumea văzută în cea nevăzută?
La această întrebare Mitropolitul Filaret al Moscovei răspunde astfel: La rândul meu, eu am pus celor ce cugetă în acest chip întrebarea: e de înţeles oare pentru mintea obişnuită cum lucrează rugăciunea unui om viu asupra altui om viu, mai cu seamă dacă rugăciunea se face pentru cineva care nu este de faţă […], şi cum se poate cere pentru el ceva moral şi duhovnicesc, ca de pildă iertarea păcatelor, îndreptarea din vicii, îmblânzirea patimilor, luminare, întărirea întru virtuţi? Doi oameni – fiecare cu propria lui minte şi voie, cu aplecările proprii, în mod liber – nu sunt oare unul pentru altul două lumi diferite, despărţite una de alta, cu atât mai mult că sunt mărginiţi de trup?
Prin puterea harului Biserica respiră unită la fiecare rugăciune, iar lucrarea rugăciunii se întinde şi asupra celor adormiţi
Cum poate lucrarea rugăciunii să se extindă atât de mult, încât să treacă dintr-o lume în alta şi să meargă din lumea văzută în cea nevăzută?
La această întrebare Mitropolitul Filaret al Moscovei răspunde astfel: La rândul meu, eu am pus celor ce cugetă în acest chip întrebarea: e de înţeles oare pentru mintea obişnuită cum lucrează rugăciunea unui om viu asupra altui om viu, mai cu seamă dacă rugăciunea se face pentru cineva care nu este de faţă […], şi cum se poate cere pentru el ceva moral şi duhovnicesc, ca de pildă iertarea păcatelor, îndreptarea din vicii, îmblânzirea patimilor, luminare, întărirea întru virtuţi?
Puterea şi roadele adevăratei spovedanii
Despre puterea şi roadele adevăratei spovedanii, marele duhovnic rus, episcopul scriitor, ajuns sfânt, Ignatie Briancianinov, povesteşte următoarea întâmplare minunată petrecută pe vremea sa: În împrejurimile Vologdei, în Rusia, se află un sat mare, Kubenskoe, care are câteva parohii. Preotul uneia dintre aceste parohii s-a îmbolnăvit şi, apropiindu-se de sfârşitul vieţii, a văzut patul său înconjurat de mulţi demoni care se pregăteau să-i răpească sufletul şi să-l ducă în iad. Atunci s-au arătat trei îngeri.
Îndrăzniți, cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire!
Îndrăzniți, cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire! Iisus Hristos, care a purtat pe umerii săi păcatele întregii lumi și care a plătit cu moartea sa pe Cruce datoriile noastre față de Dumnezeu, poate duce pe umerii Săi și păcatele noastre.
Grijile vieţii
Sfântul Efrem Sirul ne previne asupra duhului grijii de multe. Ce este grija de multe? Sfântul Nil Sinaitul răspunde: „Grija de multe este o istovire a sufletului.” Ea este o stare de plictiseală, tristeţe, apăsare duhovnicească, o împuţinare a inimii însoţită, uneori de o mare scârbă. Grija de multe este înainte mergătoare a deznădejdii. Aşa cum zilele de toamnă întunecate şi ceţoase sunt prevestitoare ale iernii, tot astfel grija de multe cea de nebiruit, dacă prinde putere conduce către deznădejdea cea ucigătoare. Orice stare întunecată este primejdioasă pentru suflet.