Dumnezeu dă chip de pocăință fiecărui om și mai cu seamă fiecărui creștin ortodox, care a primit harul înnoitor (dătător de viață nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului și Mirungerii. Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârșitul vieții lui, astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul ceresc primit în dar spre a se pocăi și a fi viu.
În trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenușă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele și începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna își îndoia orsârdia: sufla, sufla, până ce, la sfârșit, cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta, surcelele uscate și, iată, focul era aprins.
Cel ce săvârșește rău piere, iar cel ce rabdă răul se mântuiește. Cea mai puternică dovadă a acestui lucru o vedem în viețile sfinților mucenici. Îndurând multe rele și chinuri, ei acum strălucesc ca soarele întru Împărăția Cerurilor! Și astfel, fie ca începând de astăzi să luăm hotărârea de a nu mai pricinui rău nimănui, ci să răbdăm vitejește răul care ni se aduce.
Oricât de slabe ni s-ar părea patimile care se ivesc în noi, în chip neînsemnat, trebuie să ne împotrivim lor ca unora dintre cele mai mari și puternice ispite. Când bem apă, scoatem din ea și cea mai mică musculiță căzută în pahar. Dacă ni se înfige în deget cel mai mic spin, ne dăm mare osteneală să scăpăm de acesta.
Păcatul este un mare rău, cu urmări adânci, greu de socotit – muncile veșnice ale iadului! Iar leacul lui, rânduit de Iisus Hristos, este atât de simplu! Pare de neînchipuit!…
Așa cum Iisus Hristos le-a zis celor zece leproși: „Mergeți și vă arătați preoților” (Luca 17, 14) iar ei, mergând, s-au curățit, așa și nouă păcătoșilor ne spune, parcă: și voi sunteți bolnavi de lepră duhovnicească. Nu vă temeți! Împliniți numai aceasta: Mergeți și vă arătați preoților.
Ce exprimă cuvintele: „Doamne, miluiește!”, dacă nu puternica încredințare a sufletului credincios că Dumnezeu poate să ierte fiecare păcat și să miluiască pe orice păcătos care se pocăiește? Aceste cuvinte înseamnă: „Doamne, fie-Ți milă de mine, păcătosul, cel vrednic de plâns!”.
Silește-te pe sineți întotdeauna să te trezești devreme și la un ceas anume. Fără o pricină deosebită, să nu dormi mai mult de șapte ceasuri. Dimineața, de îndată ce te-ai trezit din somn, înalță cugetul tău către Dumnezeu și te închină cu evlavie, cugetând la Domnul Iisus Hristos, Care a fost răstignit și a murit pe Cruce pentru a noastră mântuire.
Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste măsură de iscusit. Atacurile lui sunt foarte chinuitoare și viclene. Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi și păcate.
Creștinul cel înțelept, ascultând îndemnul Sfintei Biserici: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”, nu îndrăznește să-și vădească cu îndrăzneală credința în Sfânta Împărtășanie și dragostea sa față de Hristos, înainte de a se umple cu frica lui Dumnezeu cea mântuitoare și înainte de a o lucra în Sfânta Taină a Pocăinței.
Sfânta Taină a Spovedaniei poate fi numită, pe drept cuvânt, „leac uitat”. Lumea întreagă zace cufundată în rău. „Fiecare dintre noi s-a molipsit de ucigătoarea boală numită păcat. Poate fi, oare, vindecată această boală? Leacul există! Şi este unul minunat! Dacă îl primeşti te însănătoşeşti! Însă noi nu întindem mâinile spre el ca să ne vindecăm şi să ne împăcăm conştiinţa. De ce, oare? Pentru că l-am uitat şi l-am nesocotit.
Cheia vieții duhovnicești este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viață. Cel ce nu se luptă, de pildă cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputințele lui morale nu poate să afirme că duce o viață duhovnicească. Iar cel ce nu duce o viață duhovnicească, acela arată că nu are frică de Dumnezeu, care este rădăcina acestei vieți. Lipsa fricii de Dumnezeu conduce pe oameni să osândească fără înfricoșare pe semenii lor și să-și pregătească veșnica lor osândă.
Sfinții părinți cu multă osârdie îndeamnă să se îndeletnicească omul cu nevoința tăcerii. În chip minunat, Avva Isaia sfătuiește: „Înțelepciunea constă nu în faptul de a nu vorbi, ci în faptul de a ști când să vorbești. În știința de a tăcea și în știința de a vorbi!
Și cât de frumos este să ierți! Sufletul devine atât de ușor și liniștit! După ce a iertat, omul cearcă o așa umilință, încât e gata să îmbrățișeze lumea întreagă, să-i iubească pe toți oamenii și să ierte toate. Și măcar nici nu este atât de greu să ierți. Pentru aceasta se cere doar puțină bărbăție a sufletului și milostivire a inimii. Taie-ți mândria și vei ierta cu ușurință aproapelui tău! Nimicește-ți ura, acest vrăjmaș al sufletului tău, și îți vei face din potrivnic prieten. De vei birui astfel vrăjmașul din tine, îl vei dezarma pe vrăjmașul cel din afară.
Răbdarea creştinească este în mod cert o nevoinţă foarte grea, pentru că cere tărie până la sfârşit şi dezrădăcinarea patimilor care se află în adâncul nostru: iritarea, supărarea, mândria, mânia, răzbunarea şi altele asemenea.
Sufletul nu poate osândi cu vrăjmăşie pe aproapele său pentru neputinţele lui şi, în acelaşi timp, să se căiască, să se îndurereze adânc pentru păcatele sale. Când examinăm neputinţele străine, noi ne abatem atenţia de la ale noastre.
Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu! Mai aproape de conştiinţa noastră este păcatul nostru propriu, cuibărit în inima noastră. El ne amărăşte viaţa. Pentru el ar trebui să suferim durerea.
„De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.”
În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.
Răcirea duhovnicească începe prin uitare. Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuși și de mântuire. Uită și primejdia de a rămâne fără Dumnezeu; pomenirea morții dispare. Într-un cuvânt, dispare întreaga noastră latură duhovnicească. Aceasta este pricinuită atât de vrăjmași, cât și de răspândirea gândurilor din pricina faptelor (deșarte) și îndeosebi a părtășiei cu lumea. Atunci, toate cele duhovnicești sunt trecute cu vederea, inima se răcește și simțirea celor duhovnicești este întreruptă. Inima se arată fără vreun simțământ.