S–ar putea ca cineva să spună: „Iubirea o am în inimă”. Da, dar metaniile şi toate nevoinţele sunt de trebuinţă, fiindcă sunt forme, dar prin mijlocirea acestor forme izbutim să ajungem la esenţă. Dacă nu ajungem acolo, toate astea sunt zero. Aşa este. Să fac acum tumbe, să vadă Dumnezeu, să fie mulţumit? Nu prin astea este Dumnezeu mulţumit. Nici nu adăugăm ceva lui Hristos prin slăvirea pe care I-o aducem. Noi rodim, noi suntem cei care avem această nevoie.
Să aveţi neîncetat pomenirea lui Dumnezeu. Astfel mintea voastră va dobândi tărie. Tăria minţii vine din trezvie. Trezvia este dragostea pentru Dumnezeu. Este să ai întotdeauna în mintea şi în inima ta pe Hristos, chiar şi când te îndeletniceşti cu alte treburi. Este nevoie de dragoste către Hristos, de ardoare….
Dacă trăiţi în har, răul nu vă va lovi. Dacă nu trăiţi cele dumnezeieşti, răul vă va înconjura, vă va cuprinde moleşeala şi vă veţi chinui. Dacă vedeţi moleşeală, omul nu este bine sufleteşte.
Este trebuinţă de vrere, iar Dumnezeu este gata să Se sălăşluiască înlăuntrul nostru. Bate la uşă şi noi le facem pe toate, precum scrie în Apocalipsa lui Ioan. Se preschimbă cugetarea noastră, scapă de răutate, devine mai bună, mai sfântă, mai ageră.
La ora patru bătură clopotele. După ce Bătrânul Dimas auzi clopotele, făcu câteva metanii şi încetă să se mai roage. Se aşeză pe bordura din pronaos şi apoi sosi Macarudas, aşa era alintat Macarie. Era un monah iute în mişcări şi dulce la vorbă. Era ca un îngeraş. Cât de frumos aprindea candelele! Cât de frumos aprindea policandrul! Cât de frumos le stingea, una câte una. Cât de frumos făcea metăniile! Cerea iertare în stânga şi-n dreapta, pentru ca să ia cărţile şi să purceadă la ascultarea de canonarh. Doamne, cât îl iubeam! Era vrednic, căci avea harul lui Dumnezeu.
Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut o primejdie. Dacă nu îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde.
Niciun ascet nu s-a sfințit fără nevoințe. Nimeni n-a putut să ajungă la duhovnicie fără să se nevoiască. Trebuie să fie nevoințe. Nevoință sunt metaniile, privegherile și așa mai departe, dar fără siluire. Toate să se facă cu bucurie. Nu atât metaniile pe care le vom face, nu rugăciunile – ci dăruirea, dragostea pentru Hristos, pentru cele duhovnicești. Sunt mulți care le fac pe acestea nu pentru Dumnezeu, ci pentru asceză, pentru folosul trupesc, însă oamenii duhovnicești o fac pentru folosul sufletesc, pentru Dumnezeu. Dar se folosește mult și trupul, nu se îmbolnăvește. Vin multe bunătăți.
Omul este o taină. Purtăm înlăuntrul nostru o moştenire de veacuri, tot binele pe care l-au trăit proorocii, sfinţii, mucenicii, apostolii şi, mai cu seamă, Domnul nostru Iisus Hristos; dar, de asemenea, purtăm şi răul care există în lume de la Adam şi până astăzi. Toate sunt înlăuntrul nostru, şi instinctele, şi totul, şi se cer hrănite. Dacă nu le hrănim, cândva se vor răzbuna, fără numai dacă le îndreptăm altundeva, mai sus, la Dumnezeu.
Să fim râvnitori. Râvnitor este acela care Îl iubeşte din tot sufletul pe Hristos şi în numele Lui slujeşte omului. Iubirea către Dumnezeu şi către om – acestea sunt pereche, nu se despart. Patimă, dor, lacrimi, cu străpungere, nu cu un anume ţel. Toate din inimă!
Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire.
Niciodată să nu ne aşteptăm ca ceilalţi să ne vorbească politicos. Această aşteptare a noastră din partea celorlalţi scoate în evidenţă o trăsătură a noastră egocentristă. Noi trebuie să-i lăsăm pe ceilalți din jurul nostru să vorbească așa cum vor ei. Părintele Porfirie spunea că: „nu trebuie să devenim cerșetori ai dragostei. Ce trebuie să facem noi? Trebuie să-i iubim și să ne rugăm pentru ei cu tot sufletul.”
Scopul nostru nu este să condamnăm răul, ci să-l îndreptăm. Prin osândire, omul se poate pierde, pe când prin înțelegere și ajutor, se poate salva. Pe păcătos trebuie să îl privim cu iubire și respect pentru libertatea lui.
Când cineva din familia noastră sparge o vază, de obicei ne înfuriem, dar dacă, în acea clipă critică, facem o sforțare, arătăm înțelegere și iertăm paguba, am câștigat și sufletul nostru și pe cel al fratelui.
Cuviosul Porfirie credea în valoarea pe care o are rugăciunea în viaţa duhovnicească a oamenilor şi îi povăţuia pe fiii săi duhovniceşti în ce fel să se roage:
– Să te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fără să aştepţi răspunsul lui Dumnezeu. Să nu-ţi trebuiască să vezi mâna Sa sau chipul Său sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar să crezi că în timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbeşti cu Dumnezeu.
Lumea astăzi suferă și din cauza faptului că oriunde merg și se mișcă s-au deprins a pomeni răul continuu, în orice împrejurare se găsește cineva să vorbească despre altcineva, despre un lucru, faptă sau eveniment care s-a petrecut de curând.Oamenii nu mai sunt capabili de introspecție, de vederea propriilor neputințe și patimi.
Pomenirea răului este o operă desăvârșită de vrăjmașul diavol, deoarece îi pune pe oameni permanent în contradicție, rupându-se armonia la care tinde Dumnezeu să ne aducă.
„Dacă nu există temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine. Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, osteneala pentru Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare. Pocăinţa este un lucru foarte subţire. Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea. Pocăinţa ne sfinţeşte.”
Să nu ne întoarcem înapoi, la păcatele pe care le-am spovedit. Amintirea păcatelor pricinuieşte rău. Aţi cerut iertare? S-a isprăvit. Dumnezeu le iartă pe toate prin spovedanie. Nu trebuie să ne întoarcem înapoi şi să ne închidem în deznădejde. Să simţim bucurie şi recunoştinţă pentru iertarea păcatelor noastre.
Toate îşi au temelia în Cartea cea veşnică, în Sfânta Scriptură. Viaţa călugărească izvorăşte din Sfânta Scriptură, din Evanghelie. Ce zice Vechiul Legământ? „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău, şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Facerea 12, 1). Iar Hristos nu spune oare: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37-38)?
Un lucru care îi vatămă pe copii este ocrotirea peste măsură, adică grija exagerată, frământarea şi neliniştea părinţilor. Ascultaţi o întâmplare.
O mamă mi se văita că pruncul ei de cinci ani nu o ascultă. Îi spuneam “Tu greşeşti”, dar nu pricepea. Odată am mers cu această mamă, cu maşina ei, într-o plimbare spre mare. Ajungând, copilul i-a scăpat din mână şi a alergat către mare. Era acolo un val de nisip care cobora abrupt în mare.