Rugăciunea minţii se săvârşeşte numai de către cel ce a dobândit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă sub înrâurirea cugetului: „Să o învăţ, să o izbândesc, să ajung la ea!”, căci poate duce la egoism şi la mândrie. Este nevoie de experienţă, de dor fierbinte, dar întru cuminţenie, cu băgare de seamă şi înţelepciune. Un singur gând – „Sunt sporit” – le pierde pe toate. Cu ce să ne mândrim? N-avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt subţiri.
În Sfântul Munte, la chilia mea, uşa are o clanţă veche. Trebuie apăsată bine ca să se deschidă uşa, şi atunci face un zgomot foarte puternic. De fiecare dată când venea cineva, făcea „craaaac!”. Se auzea zgomotul la o sută de metri. Nu puteau deschide fără să facă gălăgie. Deşi era uşor, şi le arătam, şi încercau şi ei, iarăşi făceau zgomot.
Viața prezentă este o permanentă luptă împotriva răului și a multiplelor forme pe care acesta le îmbracă, în păcate și patimi, suferințe și încercări, boli și dureri. Unii gustă din cupa amară a necazurilor din fragedă copilărie, clipe în care nu doar că nu ar fi trebuit să cunoască apăsarea sau gravitatea lor, ci nici măcar de faptul că ele există n-ar fi fost nevoie să afle. Alții dau față în față cu ea mai târziu dar, cu toate acestea, suferința face parte din viața omului căzut.
Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea. Amândouă îşi sorb puterea din acelaşi izvor. Această putere este ca o baterie. Dacă la ea se conectează răul, ne duce la dezastru. Dacă se foloseşte de ea binele, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, liniştite, dumnezeieşti. Deci, aceeaşi putere poate alimenta fie sinele cel bun, fie sinele cel potrivnic. Suntem robi unuia dintre cei doi – celui bun sau celui rău. Să urmărim să fim ai celui bun, nu ai celui rău.
De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că El cunoaşte toate ale vieţii noastre şi voieşte totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu şi lin, fără patimă şi constrângere.
Ştim că trecutul, prezentul şi viitorul – toate sunt goale, descoperite şi cunoscute înaintea lui Dumnezeu. Precum zice Apostolul Pavel, „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Lui” (Evrei 4, 13).
Dar, Părinte, trebuie toți să se împărtășească?
Măi, n-am spus eu asta, Domnul a spus-o, n-ai auzit? „Beți dintru acesta TOȚI”! Bineînțeles, nu cei care sunt opriți. Mai sunt și care nu au dezlegare de la duhovnic. Dar, altfel, fără Sfânta Liturghie, fără Hristos, cum să ne ducem viața de zi cu zi?
Saturaţia este nenorocire pentru monah. Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.
Nu există un lucru mai înalt decât cel numit pocăință și mărturisire. Această Taină este acordarea iubirii lui Dumnezeu omului. Prin acest mijloc desăvârșit, omul scapă de rău. Mergem, ne mărturisim, simțim împăcarea cu Dumnezeu, harul vine înăuntrul nostru, vina pleacă. În Ortodoxie nu există drum închis. Nu există drum închis deoarece există duhovnicul, care are harul de a ierta.
Bătrânul vorbea neîncetat despre rugăciune şi înţelegeam că nu avea în vedere o încercare formală şi sporadică, ci una profundă şi permanentă. Odată, vorbind despre problema unei mame, cunoştinţa noastră comună, mi-a zis:
Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune Apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4, 8)?
Iată, sufletul e o grădină împărţită în două părţi: într-o parte, cresc spinii, iar în cealaltă, florile. Noi avem un rezervor cu apă – puterile sufletului –, cu două robinete şi două şanţuri. Unul duce apa spre spini, iar celălalt, spre flori. De fiecare dată nu pot deschide decât un singur robinet. Las spinii neudaţi, să se ofilească, şi ud florile, ca să înflorească.
Nu există un lucru mai înalt decât cel numit pocăință și mărturisire. Această Taină este acordarea iubirii lui Dumnezeu omului. Prin acest mijloc desăvârșit, omul scapă de rău. Mergem, ne mărturisim, simțim împăcarea cu Dumnezeu, harul vine înăuntrul nostru, vina pleacă. În Ortodoxie nu există drum închis. Nu există drum închis deoarece există duhovnicul, care are harul de a ierta.
Iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini. Ea se revarsă asupra tuturor fiilor lui Dumnezeu, prieteni şi duşmani. Îmi spunea:
‒ Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deşartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimaşă ‒, în timp ce iubirea pentru duşmani este curată.
Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi deoparte răul. Îndreptaţi-vă privirea spre Hristos şi El vă va mântui. Ceea ce-l face sfânt pe om este iubirea, închinarea la Hristos, care nu poate fi pusă în cuvinte, nu poate, nu poate… Omul încearcă să se nevoiască, să facă astfel de lucruri şi să-şi chinuiască fiinţa din iubire pentru Dumnezeu.
Nici un ascet nu s-a sfinţit fără nevoinţe. Nimeni nu a putut ajunge la duhovnicie fără a se nevoi. Nevoinţele sunt trebuincioase.
Cuviosul Părintele nostru Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și mare duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. A adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Kafsokalivia de la Muntele Athos.
Niciun ascet nu s-a sfințit fără nevoințe. Nimeni n-a putut să ajungă la duhovnicie fără să se nevoiască. Trebuie să fie nevoințe. Nevoință sunt metaniile, privegherile și așa mai departe, dar fără siluire. Toate să se facă cu bucurie.
Nu atât metaniile pe care le vom face, nu rugăciunile – ci dăruirea, dragostea pentru Hristos, pentru cele duhovnicești. Sunt mulți care le fac pe acestea nu pentru Dumnezeu, ci pentru asceză, pentru folosul trupesc, însă oamenii duhovnicești o fac pentru folosul sufletesc, pentru Dumnezeu. Dar se folosește mult și trupul, nu se îmbolnăvește. Vin multe bunătăți.
Întristat este sufletul Meu până la moarte.
Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine
(Matei 26, 38)