De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că El cunoaşte toate ale vieţii noastre şi voieşte totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu şi lin, fără patimă şi constrângere.
Ştim că trecutul, prezentul şi viitorul – toate sunt goale, descoperite şi cunoscute înaintea lui Dumnezeu. Precum zice Apostolul Pavel, „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Lui” (Evrei 4, 13).
Dar, Părinte, trebuie toți să se împărtășească?
Măi, n-am spus eu asta, Domnul a spus-o, n-ai auzit? „Beți dintru acesta TOȚI”! Bineînțeles, nu cei care sunt opriți. Mai sunt și care nu au dezlegare de la duhovnic. Dar, altfel, fără Sfânta Liturghie, fără Hristos, cum să ne ducem viața de zi cu zi?
Saturaţia este nenorocire pentru monah. Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.
Nu există un lucru mai înalt decât cel numit pocăință și mărturisire. Această Taină este acordarea iubirii lui Dumnezeu omului. Prin acest mijloc desăvârșit, omul scapă de rău. Mergem, ne mărturisim, simțim împăcarea cu Dumnezeu, harul vine înăuntrul nostru, vina pleacă. În Ortodoxie nu există drum închis. Nu există drum închis deoarece există duhovnicul, care are harul de a ierta.
Bătrânul vorbea neîncetat despre rugăciune şi înţelegeam că nu avea în vedere o încercare formală şi sporadică, ci una profundă şi permanentă. Odată, vorbind despre problema unei mame, cunoştinţa noastră comună, mi-a zis:
Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune Apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4, 8)?
Iată, sufletul e o grădină împărţită în două părţi: într-o parte, cresc spinii, iar în cealaltă, florile. Noi avem un rezervor cu apă – puterile sufletului –, cu două robinete şi două şanţuri. Unul duce apa spre spini, iar celălalt, spre flori. De fiecare dată nu pot deschide decât un singur robinet. Las spinii neudaţi, să se ofilească, şi ud florile, ca să înflorească.
Nu există un lucru mai înalt decât cel numit pocăință și mărturisire. Această Taină este acordarea iubirii lui Dumnezeu omului. Prin acest mijloc desăvârșit, omul scapă de rău. Mergem, ne mărturisim, simțim împăcarea cu Dumnezeu, harul vine înăuntrul nostru, vina pleacă. În Ortodoxie nu există drum închis. Nu există drum închis deoarece există duhovnicul, care are harul de a ierta.
Iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini. Ea se revarsă asupra tuturor fiilor lui Dumnezeu, prieteni şi duşmani. Îmi spunea:
‒ Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deşartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimaşă ‒, în timp ce iubirea pentru duşmani este curată.
Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi deoparte răul. Îndreptaţi-vă privirea spre Hristos şi El vă va mântui. Ceea ce-l face sfânt pe om este iubirea, închinarea la Hristos, care nu poate fi pusă în cuvinte, nu poate, nu poate… Omul încearcă să se nevoiască, să facă astfel de lucruri şi să-şi chinuiască fiinţa din iubire pentru Dumnezeu.
Nici un ascet nu s-a sfinţit fără nevoinţe. Nimeni nu a putut ajunge la duhovnicie fără a se nevoi. Nevoinţele sunt trebuincioase.
Cuviosul Părintele nostru Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și mare duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. A adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Kafsokalivia de la Muntele Athos.
Niciun ascet nu s-a sfințit fără nevoințe. Nimeni n-a putut să ajungă la duhovnicie fără să se nevoiască. Trebuie să fie nevoințe. Nevoință sunt metaniile, privegherile și așa mai departe, dar fără siluire. Toate să se facă cu bucurie.
Nu atât metaniile pe care le vom face, nu rugăciunile – ci dăruirea, dragostea pentru Hristos, pentru cele duhovnicești. Sunt mulți care le fac pe acestea nu pentru Dumnezeu, ci pentru asceză, pentru folosul trupesc, însă oamenii duhovnicești o fac pentru folosul sufletesc, pentru Dumnezeu. Dar se folosește mult și trupul, nu se îmbolnăvește. Vin multe bunătăți.
Întristat este sufletul Meu până la moarte.
Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine
(Matei 26, 38)
Să-L iubim pe Hristos. Atunci numele Lui va ieşi dinlăuntrul nostru cu dor fierbinte, cu căldură, cu dragoste dumnezeiască, vom striga numele Său în taină, negrăit. Să stăm înaintea lui Dumnezeu cu dăruire, cu smerenie, deasupra urmelor paşilor lui Hristos. Să ne slobozească Hristos de fiece cută a omului celui vechi. Să ne rugăm să ne vină lacrimile înainte de rugăciune. Dar, atenţie! Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Să vă rugaţi cu zdrobire: „Sunt eu vrednic să-mi dai atâta har, Hristoase al meu?” Şi atunci aceste lacrimi se fac lacrimi de recunoştinţă. Sunt mişcat; n-am făcut voia lui Dumnezeu, ci cer mila Lui.
Să ne rugăm pentru Biserică, pentru lume, pentru toţi. Toată creştinătatea se află înlăuntrul rugăciunii. Dacă vă rugaţi numai pentru voi, asta ascunde interes. Pe când, dacă vă rugaţi pentru Biserică, înlăuntrul Bisericii sunteţi şi voi. în Biserică este Hristos unit cu Biserica, dar şi cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Sfânta Treime şi Biserica sunt una. Dorul vostru fierbinte trebuie să fie îndreptat spre aceasta, ca lumea să fie sfinţită, ca toţi să devină ai lui Hristos. Atunci intraţi în Biserică, trăiţi în bucuria Raiului, în Dumnezeu, pentru că întreaga plinătate a Dumnezeirii sălăşluieşte în Biserică.
S-a spus că astăzi, când fiinţe sfinte, contemporane nouă, precum părinţii noştri duhovniceşti Porfirie, Paisie, Iacob, Sofronie, Epifanie au adormit în Domnul, părăsind această viaţă, suntem mai săraci.
Cred că dimpotrivă, suntem mai bogaţi şi mai fericiţi, fiindcă aceşti sfinţi, eliberaţi de limitele trupeşti şi de dependenţa biologică, continuă a se afla printre noi, însoţindu-ne paşii în viaţă. Însă, aşa cum e şi firesc, noi suntem aceia care nu le putem simţi şi nu le putem trăi prezenţa duhovnicească, tocmai din pricina neputinţei simţurilor şi a percepţiilor noastre.
Odată când m-am dus la Părintele Porfirie i-am spus: „Părinte, să vă gândiţi mereu la noi şi să vă rugaţi pentru noi, căci avem mare nevoie. Îndeosebi să vă gândiţi la noi în ceasurile nopţii, când se stinge zgomotul vieţii şi când încercăm să comunicăm cu noi înşine şi cu Dumnezeu”. Auzind acestea, părintele mi-a răspuns: Între noi nu e nici o distanţă.
Să-L iubim pe Hristos și singura noastră nădejde și grijă să fie El. Să-L iubim pe Hristos numai pentru El. Niciodată pentru noi. Să ne așeze unde voiește. Să ne dea orice voiește. Să nu-L iubim pentru darurile Lui. Este egoism să spunem: „O să mă așeze Hristos într-un locaș frumos, pe care mi l-a făcut, mi l-a pregătit El Însuși, precum spune Evanghelia: În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt… ca să fiți și voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2-3). Corect este să spunem: „Hristoase al meu, ce voiește iubirea Ta îmi ajunge ca să trăiesc în dragostea Ta”.