Trebuie ca omul însuşi să vrea să împlinească ceva. Îmi amintesc iar vorbele Părintelui Porfirie: „Măi, eu nu vorbesc nimănui despre Hristos fără să mi se ceară!”. N-o spunea în mod egoist, ci din respect pentru libertatea altora. „Eu mă rog pentru ei, le fac şi minuni, dar nu le vorbesc. Vreau ca ei să-şi deschidă singuri sufletul şi să-mi ceară ei înşişi să le vorbesc.”
Cuvintele Părinţilor sunt frumoase şi nu te poţi sătura de ele. Să-L slăvim şi să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care le-a dat sfinţilor harul şi Duhul Său, pe care ei le întipăresc în viaţa şi în textele lor, în troparele de care noi ne desfătăm, ascultându-le şi citindu-le! Însă e nevoie de meşteşug şi de metodă pentru a ni le însuşi.
Într-o zi, i-am mărturisit Părintelui:
‒ Părinte, mă enervez foarte repede.
‒ Bun lucru e mânia!
Crezând că glumeşte, l-am întrerupt:
Intr-o vreme când din ce în ce mai mulți oameni simt nevoia, din cauza crizelor care îi afectează, să cerceteze evenimentele eshatologice ca cele descrise în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, dar și acele lucruri făcute cunoscute prin harul Domnului profeților, părinților Bisericii și sfinților din zilele noastre ca părintele Paisie Aghioritul, trebuie totuși să luăm în seamă și părerea părintelui Porfirie și să înțelegem de ce un așa mare om al timpurilor noastre, în timp ce știa foarte bine ce trăim noi acum și care este sursa, a evitat să vorbească despre aceste lucruri.
Odată, nu eram foarte sigur dacă adoptasem atitudinea cuvenită într-o anumită împrejurare şi i-am mărturisit aceasta Bătrânului:
‒ Părinte, într-o duminică dimineaţă, după Sfânta Liturghie, am fost invitat acasă la un frate duhovnicesc. Au pus un grătar în curte şi au prăjit carne. Am dat şi eu o mână de ajutor şi, pe când aranjam cărbunii aprinşi, fiul lor, elev de liceu, care în clipa aceea stropea florile, a întors furtunul asupra focului.
Spune înţeleptul Solomon că Hristos „Se lasă găsit celor ce nu-L ispitesc pe El” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 2). „Ispititorii” lui Dumnezeu sunt cei ce se îndoiesc, ezită sau, încă şi mai rău, se împotrivesc atotputerniciei şi atotînţelepciunii Lui. Sufletul nostru nu trebuie să se împotrivească, zicând „de ce a făcut Dumnezeu asta aşa, de ce pe cealaltă altfel, nu putea să facă altcumva?”.
Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletelor noastre. N-a spus Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu… şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33; Luca 12, 31)? Uşor, foarte uşor poate Hristos să ne dea tot ceea ce dorim! Iată taina: să nu vă puneţi deloc în minte să cereţi un anumit lucru. Secretul este să cereţi unirea voastră cu Hristos în chip dezinteresat, fără să spuneţi: „Dă-mi asta, dă-mi-o pe cealaltă…”.
Capătul virtuții este iubirea lui Dumnezeu, care este desăvârșită și absolută. Când sufletul nostru este mistuit de dorul dumnezeiesc, atunci buna-pătimire a trupului se veștejește.
Rugăciunea minţii se săvârşeşte numai de către cel ce a dobândit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă sub înrâurirea cugetului: „Să o învăţ, să o izbândesc, să ajung la ea!”, căci poate duce la egoism şi la mândrie. Este nevoie de experienţă, de dor fierbinte, dar întru cuminţenie, cu băgare de seamă şi înţelepciune. Un singur gând – „Sunt sporit” – le pierde pe toate. Cu ce să ne mândrim? N-avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt subţiri.
În Sfântul Munte, la chilia mea, uşa are o clanţă veche. Trebuie apăsată bine ca să se deschidă uşa, şi atunci face un zgomot foarte puternic. De fiecare dată când venea cineva, făcea „craaaac!”. Se auzea zgomotul la o sută de metri. Nu puteau deschide fără să facă gălăgie. Deşi era uşor, şi le arătam, şi încercau şi ei, iarăşi făceau zgomot.
Viața prezentă este o permanentă luptă împotriva răului și a multiplelor forme pe care acesta le îmbracă, în păcate și patimi, suferințe și încercări, boli și dureri. Unii gustă din cupa amară a necazurilor din fragedă copilărie, clipe în care nu doar că nu ar fi trebuit să cunoască apăsarea sau gravitatea lor, ci nici măcar de faptul că ele există n-ar fi fost nevoie să afle. Alții dau față în față cu ea mai târziu dar, cu toate acestea, suferința face parte din viața omului căzut.
Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea. Amândouă îşi sorb puterea din acelaşi izvor. Această putere este ca o baterie. Dacă la ea se conectează răul, ne duce la dezastru. Dacă se foloseşte de ea binele, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, liniştite, dumnezeieşti. Deci, aceeaşi putere poate alimenta fie sinele cel bun, fie sinele cel potrivnic. Suntem robi unuia dintre cei doi – celui bun sau celui rău. Să urmărim să fim ai celui bun, nu ai celui rău.
De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că El cunoaşte toate ale vieţii noastre şi voieşte totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu şi lin, fără patimă şi constrângere.
Ştim că trecutul, prezentul şi viitorul – toate sunt goale, descoperite şi cunoscute înaintea lui Dumnezeu. Precum zice Apostolul Pavel, „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Lui” (Evrei 4, 13).
Dar, Părinte, trebuie toți să se împărtășească?
Măi, n-am spus eu asta, Domnul a spus-o, n-ai auzit? „Beți dintru acesta TOȚI”! Bineînțeles, nu cei care sunt opriți. Mai sunt și care nu au dezlegare de la duhovnic. Dar, altfel, fără Sfânta Liturghie, fără Hristos, cum să ne ducem viața de zi cu zi?
Saturaţia este nenorocire pentru monah. Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.
Nu există un lucru mai înalt decât cel numit pocăință și mărturisire. Această Taină este acordarea iubirii lui Dumnezeu omului. Prin acest mijloc desăvârșit, omul scapă de rău. Mergem, ne mărturisim, simțim împăcarea cu Dumnezeu, harul vine înăuntrul nostru, vina pleacă. În Ortodoxie nu există drum închis. Nu există drum închis deoarece există duhovnicul, care are harul de a ierta.
Bătrânul vorbea neîncetat despre rugăciune şi înţelegeam că nu avea în vedere o încercare formală şi sporadică, ci una profundă şi permanentă. Odată, vorbind despre problema unei mame, cunoştinţa noastră comună, mi-a zis: