Grăirea în deșert, zice Sf. Ioan Scărarul, este scaunul slavei deșarte, semn al nepriceperii, urmare a îmbuibării și necurăției, pierderea umulinței și întunecarea rugăciunii. Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului și prefacerea lui în prilej de păcătuire și pierzare.
Aşa de mult ţine Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fără de ea nici El nu ne iartă păcatele noastre. „De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va și vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre” (Matei 6, 14-15).
A venit deci, pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârşit şi se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace. De ce dar, nu este pace în lume? De ce lumea, ca şi cum nu ar avea-o, o caută, o doreşte, suspină după Pace?
Am văzut undeva o mişcătoare icoană a acestei milostiviri dumnezeieşti. O casă în mijloc de câmpie şi drumul care trece prin faţa ei pierzându-se la nesfârşit. Sus pe terasa casei, un bătrân cu barba albă, sprijinit în toiag, se apleacă înainte, cu mâna streaşină la ochi, uitându-se în zare. Ce a vrut să spună pictorul cu acest tablou?
– Oamenii îsi ocupă astăzi mintea cu tot soiul de ştiri, mai mult sau mai puţin senzaţionale, cu filme ieftine, cu „talk-show”-uri în care invitaţii se ceartă între ei… Ce efect socotiţi că au toate acestea asupra sufletului?
Credincioșii își dau seama că, dacă doresc să aibă o viață deosebită și să treacă mai ușor prin încercările vieții, trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl găsesc în Biserică.
Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos”, decât „în sus” – care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit.
Dragostea de Dumnezeu, sărăcia, smerenia, desăvârșite cu o neîncetată pocăință, constituie punctele cardinale ale vieții monahicești.
Observăm însă că toate acestea sunt indicate expres de Sfânta Evanghelie ca legi fundamentale ale vieții creștine, nu doar ca niște făgăduințe călugărești, și numai călătorind pe această cale vom putea dobândi odihna cea veșnică, împreună cu toți sfinții; aceasta fiind calea cea unică, pe care tot creștinul trebuie să o urmeze pentru dobândirea mântuirii.
Fii foarte atent când te găseşti în biserică, a continuat el. Să nu vorbeşti cu cineva şi când cânţi, nu te strădui din slava deşartă să faci glas frumos, spre plăcerea oamenilor.
Dar oare este Pace în sufletul omului de astăzi? Toată lumea știe că nu este! Omul de astăzi este neurastenizat, chinuit, tulburat, nu are pace lăuntrică. O caută pretutindenea și nu o găsește. Turismul, sportul, drogul ș.a., ce sunt dacă nu o expresie a acestei zadarnice căutări? Și nu o găsește pentru că o caută unde nu este. O caută în goana după bani, în plăceri, în onoruri.
A venit deci, pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârșit și se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace. De ce dar, nu este pace în lume? De ce lumea, ca și cum nu ar avea-o, o caută, o dorește, suspină după Pace?
Dar cum înțelege lumea Pacea?
Lumea păgână dinainte de Hristos, romanii îndeosebi, aveau această vorbă despre Pace: „Si vis pacem, para bellum”, „Dacă vrei pace, pregătește-te de război”.
Căutând să afle cât mai adânc tainele vieții umane, oamenii de știință au descoperit că, în alcătuirea cea mai lăuntrică a omului, materia se prezintă în forma unui fir, un cromozom lung de vreo 2500 km!
Ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare este o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește.
Părinte Petroniu, mai există astăzi în Athos monahi practicanţi ai rugăciunii lui Iisus?
Eu cred că mai există. Nu avem relaţie directă cu pustnicii aflaţi în diversele chilii din Athos, dar cu siguranţă că există părinţi care păstrează această practică a Bisericii Răsăritene.
Sfinte, mântuitoare și înfricoșate, numește Biserica Patimile Domnului. Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, Sfințenia însăși; mântuitoare, pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșate, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoșat decât ocara, rușinea și batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului și Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi. Însăși făptura neînsuflețită se cutremură și se revoltă în fața acestei nemaipomenite fărădelegi.
Mirele Hristos ne-a chemat la ospățul cel de taină al nunții Sale. De aceea în această zi, El ne dăruiește fără economie darurile Sale; și nu numai darurile, ci Însuși pe Sine, izvorul tuturor darurilor.
Patru lucruri mari prăznuim în această zi: