A venit deci, pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârşit şi se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace. De ce dar, nu este pace în lume? De ce lumea, ca şi cum nu ar avea-o, o caută, o doreşte, suspină după Pace?
Dar cum înţelege lumea Pacea?
Lumea păgână dinainte de Hristos, romanii îndeosebi, aveau această vorbă despre Pace: „Si vis pacem, para bellum”, „Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război”. Şi vorba aceasta a rămas în cinste până în zilele noastre, când popoarele îşi justifică teribila înarmare, pregătindu-se de război, „pentru intimidarea adversarului”, „pentru apărarea păcii”.
Dacă la lumea dinainte de Hristos, această înţelegere avea o justificare: domnia ignoranţei, a păcatului, apoi după venirea pe pământ a Domnului Păcii, ea este cu totul anacronică, lipsită de sens. Cum să faci pace fabricând unelte de război? Cum să te faci sănătos luând otrăvuri care îmbolnăvesc?
Unii oameni aşteaptă Pacea de la cutare sistem politic, de la vreun genial conducător de popoare. Este firesc deci, să ne întrebăm: „Ce oameni pot face pace în lume, ce concepţie politică poate instaura pacea pe pământ?”
Sfânta Evanghelie ne spune că celor ce cred în numele lui Hristos le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12), şi în altă parte: „Fericiţi făcătorii de Pace că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). Deci lucrul este simplu: „Făcătorii de Pace” sunt fiii lui Dumnezeu, adică cei ce cred în El. Pot şi alţii să o facă? Ne-o spune însuşi Domnul Hristos: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, p. 147-148