I. Cu totul neobişnuită ne apare întâmplarea pe care ne-o pune înainte Sfânta Evanghelie de astăzi. Mântuitorul abia coborâse din munte, unde postise 40 de zile, fusese ispitit de diavolul şi se pregătea să-Şi înceapă lucrarea dumnezeiască.
Nu făcuse minuni, nu vorbise mulţimilor cu putere, era foarte puţin cunoscut. Umblând într-o zi pe lângă Marea Galileii, vede doi fraţi, Petru şi Andrei, aruncându-şi mrejele, căci erau pescari. „Veniţi după Mine”, îi cheamă El, „şi vă voi face pescari de oameni.“ Iar ei, ne spune Sfânta Evanghelie, îndată lăsându-şi mrejele, au mers după Dânsul. Mergând mai departe, vede pe alţi doi fraţi, pe Iacov şi Ioan împreună cu tatăl lor, Zevedeu, cârpindu-şi mrejele. Aceeaşi chemare le adresează şi lor Domnul, iar cei doi fraţi cu aceeaşi grabă îşi lasă corabia şi pe tatăl lor şi merg după El.
Neobişnuită, zic, ni se pare întâmplarea, pentru că cine dintre noi, astăzi, ar fi în stare să facă la fel ca cei patru pescari săraci de lângă Marea Galileii? Cine, aflându-se la lucrul său, la biroul său, la munca sa, în pădure, pe ogor, şi venind un tânăr şi zicându-i, „Lasă-ţi plugul pe brazdă, că-ţi făgăduiesc un seceriş mai bogat; lasă-ţi maşina şi vino cu mine, că sufletul este mai de preţ decât toată lumea“; cine, zic, şi-ar lăsa toate, şi casă şi părinţi şi copii şi să se ia după un tânăr, despre care au auzit doar câteva lucruri? Este adevărat că Mântuitorul nu a chemat nici negustori, nici plugari, nici bogaţi, oameni legaţi de pământ, de slujbe, de averi, ci a chemat nişte pescari, obişnuiţi cu sărăcia, cu foamea, cu răbdarea şi cu ostenelile. Dar chiar aşa, care pescar din vremea noastră ar mai face ca cele două perechi de fraţi? Cei patru însă, au lăsat toate şi degrab au mers după Cel ce-i cheamă: „Veniţi după Mine!” Ce s-a întâmplat mai apoi cu aceştia, noi ştim: pescarii cei simpli au devenit ucenici şi apostoli preaînţelepţi ai lui Hristos, Care printr-înşii a vânat toată lumea, arătându-ne, pentru totdeauna, cu pilda vieţii lor, cum trebuie să fie adevăraţii ucenici ai Domnului.
II. Îndată. Mântuitorul S-a înălţat la Ceruri de aproape două mii de ani, dar vestea cea bună a Evangheliei Sale este departe de a fi ajuns până la marginile lumii. El este cu noi de-a pururi, după făgăduinţă, până la sfârşitul veacurilor; şi umblă şi astăzi pe lângă marea acestei vieţi, căci ca şi atunci are nevoie de ucenici şi ne cheamă: „Veniţi după Mine!” Dar noi ce facem când auzim chemarea? Unii stăm fără răspuns, cârpindu-ne mrejele grijilor vieţii; alţii, ca şi cei chemaţi la cină, ne scuzăm: „Am veni, Doamne, dar avem de lucru la ogor, la vite, acasă şi nu putem veni.” Iar alţii stăm la îndoială: „Chiar acum, Doamne? Venim noi, dar mai târziu, acum avem atâtea treburi!” Şi nu ne dăm seama de înşelarea diavolului, care nu ne îndeamnă să părăsim cu totul gândul la faptele cele mântuitoare, ci numai să le amânăm pe mai târziu, ştiind că amânarea este tot una cu părăsirea de tot a gândului bun. Domnul Hristos însă nu vrea astfel de ucenici zăbavnici şi îndoielnici. „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor!“, spune El celui ce voia să-I fie ucenic după ce-l va fi îngropat pe tatăl său, şi adaugă: „Tu vină îndată, acum, şi-Mi urmează!” Nu mâine sau poimâine, ci acum începe lucrul cel bun, pentru că ziua de mâine nu ştii dacă o vei mai apuca.
O, fericită grabă, fericit îndată, în care se ascunde taina vieţii veşnice! Hristos ne cheamă şi pe noi, ca pe cei patru pescari: „Veniţi după Mine!” Dar numai acela poate deveni ucenic asemenea lor, care-L ascultă şi-L urmează ca şi ei, fără zăbavă, îndată.
Părăsind toate. Multe sunt pricinile zăbăvniciei noastre, dar una pare să fie mai tare decât toate: împătimirea de lume, de lucruri, legătura de cele materiale. Ştiind acestea Domnul va spune tânărului bogat, care voia să-I fie ucenic: „Leapădă-te de toate averile şi apoi vino de-mi urmează!” Iar în altă parte: „Nu poate, zice, să-Mi fie ucenic cel ce nu-şi lasă tată, mamă, fraţi, surori şi avere, cel ne nu se leapădă de toate, şi chiar şi de sine.” Domnul ştie că suntem neputincioşi; că nu ne folosim de lucruri, ci ne lăsăm robiţi de ele şi le slujim lor ca unor idoli. Dar nimeni nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi idolilor. Dumnezeu vrea să-I slujim numai Lui, dacă vrem să fim ucenici ai Săi.
Să înţelegem bine cuvântul. Nimeni nu ne opreşte de la folosirea lucrurilor, deoarece Dumnezeu tocmai pentru trebuinţa omului le-a făcut. Dar să ne folosim de ele, nu să fim robii lor; să ne mântuim, nu să ne pierdem sufletul din pricina lor. Patriarhul Avraam era plin de bogăţii, dar necontenit slujea cu ele celor lipsiţi. Iov cel bogat era „ochii celui orb şi piciorul celui şchiop şi tatăl celor neputincioşi” (Iov 29, 15-16). Numai atunci lucrurile sunt bine folosite când nu sunt piedică pentru slujirea lui Dumnezeu, când nu ne opresc de la chemarea Domnului: „Veniţi după Mine!”. Nealipiţi cu inima de nimic, desprinşi de toate şi gata pentru a urma îndată pe învăţătorul, aşa trebuie să fie adevăraţii ucenici ai lui Hristos.
Taina uceniciei. Când ne gândim cât de greu ne hotărâm noi pentru lucrul cel bun şi cât de legaţi suntem de cele pământeşti şi trecătoare, ne întrebăm: oare ce taină se ascunde în graba cu care cei patru pescari au lăsat toate şi au urmat Domnului?
Este adevărat că Domnul a fost om întru totul, asemenea nouă, afară de păcat, dar chipul Lui, fără îndoială, oglindea Dumnezeirea, care era acoperită de materialitatea trupului. Noi nu ştim cum poate arăta faţa unui om fără de păcat, fiindcă noi ne-am născut în păcate şi păcat săvârşim în toată vremea vieţii noastre. Chipul şi vorba Domnului aveau ceva ce nu se găseşte la oameni. „Niciodată n-a grăit un om aşa”, ziceau slugile arhiereilor, care spionau pe Iisus; mulţimile, ascultându-I dumnezeiescul cuvânt, uitau şi de foame şi de sete şi mergeau după Dânsul prin locuri pustii. In curtea arhiereului, după ce se lepădase de învăţătorul, Petru I-a întâlnit numai odată privirea şi ieşind afară a plâns amar. Matei la vamă, ca şi pescarii, auzindu-I chemarea, a lăsat toate şi a mers după Dânsul.
Chipul Domnului era plin de măreţie şi cuvântul Lui plin de putere dumnezeiască, I se supuneau vânturile, marea, diavolii, toate. Cum să nu I se supună şi pescarii şi vameşii? Da, aşa este, dar să nu uităm cât de mulţi erau cei ce ascultau cuvintele Lui cele minunate, cât de mulţi cei ce se uimeau de puterea ce ieşea dintr-însul, şi totuşi cât de anevoie şi cât de puţini erau ucenicii Lui.
Celor patru pescari, Mântuitorul nu le era cu totul necunoscut. Doi dintre ei, Ioan şi Andrei, fuseseră ucenicii lui Ioan Botezătorul şi-l auziseră când a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii.” Ba au stat o zi întreagă împreună cu El, după care Andrei a alergat la fratele său Petru, ca să-i spună: „Am aflat pe Mesia, ce se zice Hristos!”. pescuirea_minunataÎnspre ziua în care i-a chemat Hristos, Petru şi Andrei pescuiseră toată noaptea, fără să prindă nimic. „Depărtează luntrea la adânc şi dă cu năvodul”, îi îndeamnă Domnul de pe ţărm, iar ei, ascultând, au prins două luntri pline de peşte. Uimiţi de minune şi cu inimile lor simple şi curate, pescarii au simţit că Cel ce-i chema nu era un om obişnuit. De aceea, cu desăvârşită încredere, ei lasă şi luntri şi mreje şi familie şi merg după Dânsul. În această încredere totală stă taina uceniciei în Hristos. Această încredere ne lipseşte nouă, de suntem zăbavnici şi îndoielnici. Dacă Domnul ne-a spus că nici un păr din cap nu cade fără ştirea lui Dumnezeu, cum de ne îndoim că El nu o să Se grijească de noi, când însuşi ne-a asigurat că ne poartă de grijă mai mult decât păsărilor cerului şi florilor câmpului, care sunt aşa de frumoase şi nu duc nici o lipsă? Încredere totală în Dumnezeu că El ne poartă grijă de-a pururi în toată vremea şi în tot locul, că nimic nu se petrece în viaţa noastră fără ştirea şi îngăduinţa Lui: iată izvor de putere şi de mântuire. Înarmaţi cu această încredere, mucenicii au biruit pe cei ce-i chinuiau, cuvioşii au răbdat nevoinţele pustiei şi asupririle bântuielilor drăceşti; cu această încredere nemărginită, pescarii au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Şi El ne-a asigurat că cel ce caută mai întâi împărăţia Cerurilor nu va duce lipsă de nimic, fiindcă mai degrabă va uita o mamă pe pruncul său de la sân, decât va uita Domnul pe cel ce-L caută de Dânsul.
III. Citim în Vieţile Sfinţilor la 3 iulie despre Cuviosul Alexandru, că, tânăr fiind şi frate în mănăstire, mult se minuna el de cele spuse în Sfânta Evanghelie pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toată făptura. Într-o zi, luând el cartea, merge la avva Ilie, stareţul mănăstirii şi-l întreabă: „Părinte, oare adevărate sunt toate cele scrise în Sfânta Evanghelie?”. Cuviosul Ilie auzind această neobişnuită întrebare, s-a mirat şi s-a tulburat, socotind că fratele este înşelat de diavolul şi nerăspunzându-i nimic, privea numai în jos. Apoi întorcându-se către fraţii care erau împreună de faţă, le zice: „Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru acest frate, care a căzut în vreo oarecare cursă a diavolului.” Şi, ridicându-se, s-au rugat cu lacrimi. Apoi întorcându-se spre fratele Alexandru îi zice: „De unde ţi-a venit, frate acest gând de îndoire, ca să nu crezi în cele spuse în Sfânta Evanghelie?”. La care Alexandru a răspuns: „Nu mă îndoiesc Părinte de cele scrise în Sfânta Evangheliile, ci numai întreb dacă adevărate sunt toate.” Şi i-au răspuns fraţii toţi: „Cu adevărat, adevărate sunt toate şi nu este nici un fel de îndoire.” Atunci zice fratele Alexandru: „Dacă sunt adevărate, noi pentru ce nu le împlinim?“ Şi pornit fiind de Duhul, fratele Alexandru a cerut blagoslovenie de la stareţ să se ducă în pustie ca să împlinească cele scrise în Sfânta Evanghelie. Şi, închinându-se fraţilor, a plecat cu toată nădejdea în Domnul, neluând cu sine nimic, fără numai Cartea Evangheliei. Şi a petrecut în pustie şapte ani, neavând nici o grijă de cele pământeşti şi fără să ducă lipsă de ceva, fiind hrănit de Dumnezeu în chip minunat.
Iată numai una din mulţimea pildelor prin care Dumnezeu arată că îşi ţine cuvântul faţă de cei ce îşi pun nădejdea într-Însul.
Cu această încredere neîmpuţinată în Mântuitorul, să răspundem şi noi la chemarea Lui, fără zăbavă şi părăsind obiceiurile păcătoase de până acum, ascultând îndemnul stăruitor al Bisericii, la sfintele slujbe: „Pe noi înşine şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Numai aşa putem fi adevăraţi ucenici ai Lui şi numai ca ucenici ai Lui ne vom putea învrednici să ne împărtăşim de făgăduinţa Lui cea plină de bucurie:
Unde sunt Eu, acolo va fi şi sluga Mea.
Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015