Adeseori vedem pe Sfântul Ioan Botezătorul zugrăvit pe icoane având aripi ca de înger şi în mâini ţinându-şi capul tăiat. Această înfăţişare vrea să ne aducă aminte de chipul îngeresc al vieţii sale şi de sfârşitul mucenicesc cu care şi-a încununat viaţa Sfântul Ioan.Toată viaţa sa, încă din pruncie, Sfântul Ioan a trăit viaţă pustnicească. Incă înainte de naştere arhanghelul Gavriil vesteşte Sfântului Zaharia: „Că va fi mare înaintea Domnului, vin şi băutură beţivă nu va bea şi va fi plin de Duh Sfânt din pântecele maicii sale.” Sfântul Evanghelist Matei ni-l înfăţişează îmbrăcat cu haină de păr de cămilă şi încins cu curea, trăind în pustia Iordanului şi hrănindu-se cu lăcuste şi cu miere sălbatică. Aşa de sus s-a ridicat prin viaţa sa pustnicească, încât Mântuitorul îl numeşte mai mare decât toţi proorocii şi mai mare decât toţi cei născuţi din femei. Mare prooroc, pentru că a văzut cu ochii pe Mesia cel dorit şi L-a botezat în Iordan; mare pustnic, pentru că a dus viaţă de desăvârşită sfinţenie, în feciorie, în post neîntrerupt, în nevoinţă şi necontenită rugăciune. De aceea poartă aripi îngereşti, pentru că în trup fiind, a ajuns pe îngeri cu sfinţenia.
Pentru înalta sa sfinţenie, Biserica îl prăznuieşte de mai multe ori pe an: la zămislire; la naşterea; la ziua numelui; la aflarea capului; iar astăzi sfârşitul mucenicesc, prin tăierea capului. De aceea astăzi se cuvine să ne aducem aminte de moartea marelui prooroc şi să luăm hrană duhovnicească prăznuind mucenicescul său sfârşit.
În vremea aceea, peste Iudeea stăpânea Irod Agripa, fiul lui Irod, ucigaşul de prunci, rege lacom şi desfrânat. După ce trăise o vreme cu soţia sa legitimă, o alungă luând de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său Filip, săvârşind îndoită fărădelege: ucidere şi desfrânare. Marele prooroc, care nu se ruşina să numească pe farisei şi saduchei pui de vipere, mustră public pe Irod: „Nu ţi se cade, îi zice, să ai pe femeia fratelui tău Filip!“
Ca să scape de mustrări, Irod închide pe Ioan în temniţă şi l-ar fi omorât fără amânare, dacă nu s-ar fi temut de popor, care socotea pe Ioan mare prooroc. Dar într-una din zile, Irod a găsit prilej potrivit. Prăznuindu-şi ziua naşterii, făcu mare ospăţ. In toiul petrecerii, când toţi erau ameţiţi de băutură, fiica Irodiadei vine în sala de ospăţ şi joacă înaintea mesenilor şi a lui Irod, căruia îi plăcu aşa de mult, încât îi făgăduieşte să-i dea orice până la jumătate din împărăţie. Îndemnată de vicleana sa mamă, jucătoarea cere capul lui Ioan: „Dă-mi acum pe tipsie capul lui Ioan”. S-a întristat Irod auzind de această cerere, dar pentru că se jurase, a trimis călăul în temniţă şi i-a adus pe tavă, ca pe o mâncare, capul lui Ioan, care şi atunci mustra pe călăul desfrânat: „Nu ţi se cade să ai pe femeia fratelui tău!” De aceea Sfântul Ioan este zugrăvit pe icoane avându-şi capul în mâini, pentru că limba lui, chiar şi după tăierea capului, nu a încetat a mustra fărădelegea lui Irod.
În una din cântările sărbătorii de astăzi se spune aşa: „Slăvită tăierea Mergătorului înainte a fost o rânduială dumnezeiască.” Şi care a fost această rânduiala o spune cântarea mai departe: „Ca să propovăduiască şi celor din iad venirea Mântuitorului.”
Toţi proorocii vestiseră venirea Mântuitorului, dar ei plecaseră din lume cu dorul neîmplinit, că nu avuseseră fericirea să-L vadă. Numai Sfântul Ioan a avut această mare bucurie, el vine îndată înaintea Domnului, este înainte-mergător, luceafăr înaintea Soarelui, sfeşnic înaintea Luminii. El Îl arată oamenilor cu degetul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii”. Şi se învredniceşte să pună mâna pe creştetul Domnului la Iordan. Dar Ioan este înaintemergător al Domnului nu numai pe pământ, ci şi după moarte. Cum? Până la venirea Domnului, toţi sfinţii Vechiului Testament, patriarhii, proorocii, drepţii, după moarte au mers în iad. Păgânii nu ştiau de rai; ei ştiau că toţi cei ce mor merg în infern. Patriarhul Iacov spune fiilor, când îi trimite în Egipt după merinde: „De veţi pierde şi pe Veniamin, veţi pogorî cu întristare cărunteţele mele în iad” (Facerea 42, 38). Şi Sfântul Ioan Botezătorul, dacă a murit, sufletul său tot în iad a mers. Când Ioan era în temniţă, a trimis pe ucenicii săi la Domnul să-L întrebe: „Tu eşti Cel ce va să vină sau pe altul să aşteptăm?” cu aceasta a voit să-L întrebe: „Tu însuţi vei să ne scoţi din iad sau vei trimite pe altcineva?” Şi a înţeles Ioan că însuşi Domnul Hristos va coborî în iad să slobozească pe cei legaţi şi de aceea mergând a vestit mai înainte celor din iad că izbăvirea este aproape. Aşa a fost Ioan înaintemergător al Domnului Hristos şi la cei din iad; aceasta a fost rânduiala dumnezeiască şi anume ca el să moară înaintea Domnului.
Dar această dumnezeiască rânduiala mai ascunde o taină. Prin ce oare s-a învrednicit Ioan să fie numit Prieten al lui Hristos şi mai mare decât toţi oamenii? Prin sfinţenia vieţii, prin curăţia şi fecioria sa. Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul pe care îl iubea Domnul, era feciorelnic; tot aşa se cădea să fie şi prietenul Domnului. Prin înfrânare, post şi curăţie, Sfântul Ioan se face asemenea îngerilor şi moare muceniceşte pentru că a mustrat lăcomia, dezmăţul şi necurăţia. Cel asemenea cu îngerii cu curăţia este ucis de un rege şi o irodiadă desfrânată; cel ce nu cunoaşte nici gustul vinului, moare ucis în timpul unei petreceri cu lăcomie şi beţie. Ce înţelegem de aici?
Aşa cum frumuseţea unui lucru apare mai luminată în faţa urâţeniei, aşa cum lumina este mai puternică alături de întuneric, tot aşa sfârşitul mucenicesc al marelui Ioan, ucis de un rege desfrânat în timpul unei petreceri, arată şi mai mult frumuseţea virtuţilor lui. Moare proorocul cel mult înfrânat, ucis la o petrecere ca să ne arate şi mai puternic urâţenia lăcomiei; este ucis de nişte desfrânaţi cel preacurat, ca să ne arate şi mai mult frumuseţea fecioriei.
Prin curăţie şi înfrânare Ioan se face înger în trup; beţia şi desfrânarea lui Irod a dus la fărădelege şi ucidere. De aceea lăcomia cu beţia şi desfrânarea sunt izvorul tuturor relelor. Petrecerea cu beţie şi joc care a tăiat capul lui Ioan face acelaşi lucru întotdeauna şi în vremea noastră, lăsând după sine morţi şi răniţi ca pe un câmp de bătaie. Oare nu vedem acest lucru şi în zilele noastre? Însă mai mare este numărul morţilor şi răniţilor pe care nu-i vedem. Beţia şi desfrânarea, spunea un om de ştiinţă, mai mult decât toate celelalte păcate aprovizionează regulat casele de nebuni. Căci după aceste păcate urmează idioţenia, tâmpenia şi nebunia care se moştenesc din neam în neam, peste cei ce trăiesc în desfrânări şi beţii. Destrămare trupească şi întunecare de minte în acest veac, iar în veacul viitor întunericul şi munca veşnică.
Din prăznuirea sfârşitului mucenicesc al Sfântului Ioan Botezătorul se cade să nu uităm câteva lucruri: petrecerile cu beţii şi jocuri sunt pricină de multe şi grele păcate, căci acolo este de faţă diavolul, tatăl răutăţii, să fugim deci de ele ca de necuratul; cine prăznuieşte sărbătorile şi ziua numelui cu petreceri şi beţii se aseamănă cu Irod ucigaşul şi desfrânatul; ci noi, dimpotrivă, să cinstim pomenirea sfinţilor cu cumpătare şi rugăciune; cele mai frumoase podoabe ale vieţii creştine sunt înfrânarea şi curăţia, care ne fac asemenea cu îngerii. Cu acestea Sfântul Ioan s-a făcut mai mare decât toţi oamenii, înger pământesc. Cu ele să-l cinstim şi noi de ziua morţii lui şi cu ele să ne împodobim în toate zilele vieţii, ca să ne facem ca şi el şi noi prieteni ai Domnului şi împreună moştenitori şi stătători la ospăţul cel veşnic al împărăţiei Cerurilor. Amin.
Părintele Petroniu Tănase