– Preacuvioase părinte, vă rugăm să ne spuneţi cum ne putem da seama de ce patimă suntem stăpâniţi cel mai mult, pentru a lucra împotriva ei şi pentru mântuirea noastră.
– Sfinţii Părinţi, vorbind de viaţa duhovnicească, arată cum se prezintă abaterile de la rânduiala cea bună. Izvorul tuturor păcatelor este iubirea de sine. Când omul nu se interesează deloc de viaţa sufletească şi a aproapelui, de acolo vin toate relele. Iubirea de sine alimentează alte trei păcate. Primul este uitarea. Omul a aflat de învăţătura cea bună, cândva, cum ştim din pilda semănătorului, dar nu se îngrijeşte de ea mereu. Al doilea este nepăsarea. Omul nu se gândeşte la mântuire, la viaţa veşnică, spune că are Dumnezeu grijă de el. Al treilea este nesimţirea. Omul dacă trăieşte în viaţă dezordonat devine nesimţitor, nu îşi mai dă seama că un lucru e rău, ajunge să „bea nedreptatea ca apa” (Iov 15, 16). Face păcatele fără să îl doară capul. De la acestea trei – uitarea, nepăsarea, nesimţirea – vin cele şapte păcate capitale: mândria, iubirea de arginţi, lăcomia, desfrânarea, invidia, mânia, lenea şi toate acestea sunt potrivnice poruncilor dumnezeieşti de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine.
Omul trebuie să cunoască învăţătura Bisericii creştine, ignoranţa este iarăşi un mare păcat. Omul nu ştie care e răul şi care e binele, să fugă de rău şi să facă binele. Mântuitorul ne-a lăsat învăţătura, ne-a fost scrisă în Noul Testament. Sfinţii Părinţi au scris o mulţime de cărţi care ne arată calea cea bună, dar şi ce este rău. Creştinul bun trebuie să le ştie. Aşa cum poţi exersa o meserie bună; dacă ştii bine toate elementele meseriei poţi exersa meseria mai desăvârşit. Aşa şi creştinul trebuie să ştie foarte bine învăţătura creştină şi atunci îşi dă seama când face un lucru rău. Dacă Dumnezeu se îngrijeşte de toate făpturile necuvântătoare, cu atât mai mult poartă de grijă făpturilor făcute după chipul lui Dumnezeu, inteligente, conştiente, cu libertate. De aceea „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Cine mai crede în aceste cuvinte? Nu mai crede nimeni. Cred doar în bani. […]
Sunt multe întâmplări în Vieţile Sfinţilor în care oamenii îşi puneau toată nădejdea la Dumnezeu şi Acesta făcea minuni şi aveau hrană şi cele necesare. Creştinii nu trebuie să neglijeze cele creştineşti, postul, spovedania, să se păzească de păcate. Oamenii se justifică de ce nu le fac, dar vor după aceea să le meargă bine acasă. Nu faci cele ale lui Dumnezeu, dar vrei binecuvântarea Lui ca să îţi meargă bine acasă. Dacă vrei să meargă lucrurile cu binecuvântarea lui Dumnezeu, atunci ţine rânduielile Lui. El te ajută să ai îndestulare, dar omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, nu mai crede în făgăduinţele lui Dumnezeu şi după aceea e nemulţumit de neajunsurile vieţii şi se supără că Dumnezeu e nedrept, că i-a omorât copilul sau i-a dat boală, nu că el îşi face rău nesocotind pe Dumnezeu. Aşa că un creştin trebuie să ştie cum se nasc păcatele şi dacă vede cum lucrează vrăjmaşul, când este ispitit îşi dă seama de treaba asta. Dacă omul nu ştie învăţătura Bisericii e ca orb, apare vrăjmaşul şi face cum îi spune el, nu ştie că e rău şi nu trebuie să facă.
Sunt mulţi care văd în învăţăturile Bisericii restricţii, constrângeri impuse… De ce să postesc, de ce să am numai o nevastă? Greşit. Învăţătura Bisericii nu e constrângere, e indicaţie cum să mergem bine ca să ajungem la mântuire.
Extras din interviul cu avva Petroniu Tănase, revista Rost, nr. 101/ septembrie 2011