În Biserică, în general, şi în monahism, în special, se vorbeşte mult despre ascultare. Cultura seculară socoteşte ascultarea ca fiind o atitudine contrară afirmării personalităţii cuiva. Ascultarea, asimilată disciplinei, este acceptată în relaţiile de serviciu impuse de regulile sistemului. Toată lumea socoteşte că este firesc ca într-o instituţie să funcţioneze o ierarhie, şi cei aflaţi pe locuri inferioare să asculte de cei care se află pe locurile superioare. Lucrul acesta funcţionează, de asemenea, în armată sau în oricare structură militarizată. Se mai vorbeşte şi despre ascultarea copiilor de părinţi, a elevilor de profesori sau a ucenicului de maestru.
Pr. Constantin Coman
Omul poate rămâne suveran în lumea care-l înconjoară cu condiţia de a rămâne suveran peste sine însuşi
Una din provocările majore ale omului contemporan pare a fi aceea a libertăţii individuale fără limite, exprimată prin dreptul la orice. Omul se crede îndreptăţit să aibă tot ceea ce îşi doreşte. Legislaţiile sunt „forţate” în direcţia îndulcirii sau chiar a eliminării celor mai multe dintre interdicţii. Omul vrea şi cere să i se îngăduie orice. Cine şi de ce, şi în numele cui să-i interzică ceva? Nu este el stăpân pe sine? De ce n-ar putea face orice cu sine şi cu viaţa sa? Revendicarea drepturilor umane a ajuns deja la dreptul omului de a-şi lua viaţa.
Ceea ce propovăduiesc Apostolii, nu are nimic comun cu înţelepciunea lumii
Trăsătura fundamentală a Evangheliei şi a conţinutului propovăduirii sale, pe care Sfântul Apostol Pavel o pune în evidenţă în fragmentul de care ne ocupăm, este caracterul ei de taină, de lucru necunoscut şi neaccesibil oamenilor: Şi eu, fraţilor, când am venit la voi…, v-am vestit taina lui Dumnezeu (2,1). (Noi) propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră (2, 7).
Viaţa este minunea extraordinară de care ne bucurăm cu toţii
R. Rădulescu: Părinte profesor, Mântuitorul Hristos întâlneşte în Nain o femeie marcată mult în viaţa ei de moarte. O văduvă, aşadar, care îşi pierduse soţul, îşi pierde şi fiul şi-l conduce spre mormânt. Mântuitorului Hristos I se face milă, desigur, nu de mort, ci de cel viu îndurerat de moarte, adică de femeia văduvă. Pe toţi ne îndurerează moartea, indiferent când vine ea. Pe de altă parte, noi, creştinii, ştim că moartea nu este sfârşitul absolut, ştim că este o trecere, dar totuşi, există durerea. Este benefică pentru noi, oamenii, durerea în faţa morţii? Cum să primim moartea, astfel încât să nu intrăm în contradicţie cu mesajul creştin asumat?