Este surprinzător cât de scăzut este standardul, cât de puțin cere Dumnezeu oamenilor! De aceea va fi înfricoșătoare judecata! Pentru că vom constata că am fi putut să câștigăm raiul cu foarte puțin efort, dar îl pierdem.
Este bine-cunoscut episodul arătării lui Dumnezeu către Moise, pe când acesta păştea oile socrului său, Ietro: Şi depărtându-se odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia.
– R Rădulescu: Doi oameni demonizaţi ies în calea Mântuitorului Hristos, în ţinutul Gadarenilor, ne spune acelaşi Evanghelist Matei. Părinte profesor Constantin Coman, diavolii Îl recunosc pe Iisus Hristos şi I se adresează cu cuvinte pe care vă cer să ni le explicaţi: „Venit-ai aici mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti?” „înainte de vreme…”, spun diavolii. Când să presupunem că ar fi considerat ei că ar fi fost vremea să vină Mântuitorul Hristos?
– Pr. Coman: Oricând ar fi venit Mântuitorul, ar fi fost înainte de vreme pentru dânşii! Pentru orice om prins de o patimă sau de inerţia răului – cu atât mai mult pentru întruchiparea răului care este diavolul – orice vestire a sfârşitului este prematură. Facem această experienţă în viaţa noastră de toate zilele. Amânarea la nesfârşit a hotărârii de a pune capăt unui viciu sau unui păcat, unei patimi adânc înrădăcinate, evident păgubitoare, se înscrie în această logică.
Interviu cu Părintele Constantin Coman, Profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul”
Vorbiţi-ne despre una sau mai multe personalităţi de la care aţi avut foarte multe de învăţat.
Am învățat multe lucruri de la mulți oameni. Primii oameni de la care am învățat ceva au fost părinții mei. Cea mai prețioasă moștenire o am de la dânșii.
De la tata am învățat răbdarea, îngăduința, înțelegere, blândețea față de toți oamenii, iar de la mama am învățat curajul de a fi liber, suveran, de a te ridica deasupra lucrurilor, de a nu fi robit de acestea.
R Rădulescu: Părinte profesor, schiţaţi, vă rog, portretul omului capabil să-L urmeze pe Hristos lepădându-se de sine. Creionaţi câteva calităţi ale acestui om.
Pr. Coman: Prima calitate este frământarea sau neliniştea existenţială. Poate să-L descopere pe Hristos şi chemarea Lui, omul frământat de întrebarea „trăiesc în adevăr sau în amăgire? Modul în care trăiesc eu mă împlineşte sau nu mă împlineşte? Sunt mulţumit de mine?!” Dacă nu există această frământare existenţială, să existe măcar spiritul de observaţie, pentru a vedea pădurea de biserici şi de cruci, de care te „loveşti” la tot pasul şi onestitatea de a te întreba ce rost or fi având!
În Biserică, în general, şi în monahism, în special, se vorbeşte mult despre ascultare. Cultura seculară socoteşte ascultarea ca fiind o atitudine contrară afirmării personalităţii cuiva. Ascultarea, asimilată disciplinei, este acceptată în relaţiile de serviciu impuse de regulile sistemului. Toată lumea socoteşte că este firesc ca într-o instituţie să funcţioneze o ierarhie, şi cei aflaţi pe locuri inferioare să asculte de cei care se află pe locurile superioare. Lucrul acesta funcţionează, de asemenea, în armată sau în oricare structură militarizată. Se mai vorbeşte şi despre ascultarea copiilor de părinţi, a elevilor de profesori sau a ucenicului de maestru.
Una din provocările majore ale omului contemporan pare a fi aceea a libertăţii individuale fără limite, exprimată prin dreptul la orice. Omul se crede îndreptăţit să aibă tot ceea ce îşi doreşte. Legislaţiile sunt „forţate” în direcţia îndulcirii sau chiar a eliminării celor mai multe dintre interdicţii. Omul vrea şi cere să i se îngăduie orice. Cine şi de ce, şi în numele cui să-i interzică ceva? Nu este el stăpân pe sine? De ce n-ar putea face orice cu sine şi cu viaţa sa? Revendicarea drepturilor umane a ajuns deja la dreptul omului de a-şi lua viaţa.
Trăsătura fundamentală a Evangheliei şi a conţinutului propovăduirii sale, pe care Sfântul Apostol Pavel o pune în evidenţă în fragmentul de care ne ocupăm, este caracterul ei de taină, de lucru necunoscut şi neaccesibil oamenilor: Şi eu, fraţilor, când am venit la voi…, v-am vestit taina lui Dumnezeu (2,1). (Noi) propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră (2, 7).
R. Rădulescu: Părinte profesor, Mântuitorul Hristos întâlneşte în Nain o femeie marcată mult în viaţa ei de moarte. O văduvă, aşadar, care îşi pierduse soţul, îşi pierde şi fiul şi-l conduce spre mormânt. Mântuitorului Hristos I se face milă, desigur, nu de mort, ci de cel viu îndurerat de moarte, adică de femeia văduvă. Pe toţi ne îndurerează moartea, indiferent când vine ea. Pe de altă parte, noi, creştinii, ştim că moartea nu este sfârşitul absolut, ştim că este o trecere, dar totuşi, există durerea. Este benefică pentru noi, oamenii, durerea în faţa morţii? Cum să primim moartea, astfel încât să nu intrăm în contradicţie cu mesajul creştin asumat?