R. Rădulescu: Părinte profesor, Mântuitorul Hristos întâlneşte în Nain o femeie marcată mult în viaţa ei de moarte. O văduvă, aşadar, care îşi pierduse soţul, îşi pierde şi fiul şi-l conduce spre mormânt. Mântuitorului Hristos I se face milă, desigur, nu de mort, ci de cel viu îndurerat de moarte, adică de femeia văduvă. Pe toţi ne îndurerează moartea, indiferent când vine ea. Pe de altă parte, noi, creştinii, ştim că moartea nu este sfârşitul absolut, ştim că este o trecere, dar totuşi, există durerea. Este benefică pentru noi, oamenii, durerea în faţa morţii? Cum să primim moartea, astfel încât să nu intrăm în contradicţie cu mesajul creştin asumat?
Pr. Coman: Moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros, greu de suportat. Viaţa este minunea extraordinară de care ne bucurăm cu toţii; dacă o conştientizăm sau nu până la capătul ei, în adâncul ei, este mult de discutat, însă toţi avem un simţ elementar a ceea ce înseamnă viaţă. Moartea este duşmanul vieţii, şi atunci, foarte firesc, oamenii trăiesc provocarea morţii cu foarte multă durere, cu foarte multă răzvrătire uneori, mai ales atunci când este vorba despre cei apropiaţi. Este cazul din Evanghelia de astăzi, singurul copil al unei văduve din Nain. Sigur că este o mare provocare! Din informaţiile pe care le avem despre epoca respectivă, ştim că moartea era percepută cu mai multă pătrundere decât astăzi. Lumea nu se împacă cu realitatea morţii, nu o putea accepta ca pe ceva firesc. De aceea căută răspunsuri şi soluţii, căi de a o evita, depăşi sau birui.
Lumea de atunci se întreba cum de este posibil ca omul, cu zâmbetul şi bucuria lui, cu aspiraţiile şi cu frumuseţile lui, să fie înghiţit de stricăciune. Mai ales în zona filozofică şi în cea religioasă, era foarte multă preocupare pentru a se răspunde absurdităţii şi durerii morţii. Spun lucrul acesta deoarece, în vremea noastră, nu pare a mai exista o astfel de preocupare. Am putea spune chiar ca lumea este mai împăcată cu moartea. Se moare foarte mult în jurul nostru, iar noi suntem spectatori, întrucât cu vrerea sau fără vrerea noastră, prin intermediul comunicării acesteia rapide, prin mass-media, devenim spectatori ai unor evenimente cu morţi, cu mulţi morţi.
Spectator înseamnă că ceea ce se întâmplă pe scenă nu te include şi pe tine. Altă dată oamenii nu ştiau că se moare atât de mult. În plus, ni se prezintă un spectacol continuu – şi el absurd, dar foarte gustat de lume – în care moartea este un joc pe care îl urmărim aproape cu plăcere în filme. Tot timpul lumea se omoară, în filme. Oamenii par a se obişnui cu ideea că moartea este un joc, de care nu ai de ce să te sperii. Nu se mai confruntă cu moartea, decât atunci când inevitabilul se produce şi cineva apropiat sau chiar respectivul este anunţat că va da ochii cu moartea, într-un fel anume. Aşa că, ce să spun?! Dacă astăzi este un interes scăzut faţă de mesajul central al Evangheliei Mântuitorului Hristos, sau dacă interesul faţă de Evanghelia Mântuitorului Hristos nu se mai duce spre miezul acesteia, care este, de fapt, şansa depăşirii morţii prin înviere, este şi [din cauza] indiferenţei faţă de moarte, a împăcării oamenilor cu gândul morţii.
R. Rădulescu: În Evanghelia duminicii de astăzi, Hristos anulează sau amână moartea pentru acel tânăr, care era condus spre mormânt. Îi face, să zicem aşa, un bine mamei, îl redă vieţii pe fiul care murise. Cei de faţă, normal, se înfricoşează în faţa acestui eveniment. Îmi închipui cum ar fi să se întâmple lucrul acesta, într-un convoi mortuar astăzi! Contemporanii înţeleg că Mântuitorul Hristos era un prooroc mare, ca Dumnezeu i-a cercetat şi Evanghelia se răspândeşte în toată Iudeea. Totuşi, Mântuitorul Hristos era la începutul activităţii Sale de propovăduire. Oamenii uită uşor acest eveniment, deşi se răspândise vestea despre El. Puţin mai târziu Îl răstignesc pe acest Om, care înviase morţii. Noi oamenii suntem atât de uituci şi de indiferenţi în faţa unui fapt atât de important! Mă gândesc, cum au putut atunci nişte oameni, care ştiau că Hristos înviase morţi, să-L omoare?!
Pr. Coman: Nu suntem uituci, suntem, mai curând, nerecunoscători, ca să nu spun ingraţi de-a dreptul! Adică ducem foarte greu povara recunoştinţei, şi atunci mintea noastră izvodeşte continuu justificări şi pretexte, ca să îndepărteze din suflet obligaţia sau responsabilitatea recunoştinţei. Mă bucur că aţi pus în felul acesta întrebarea. De fapt, Mântuitorul Hristos nu săvârşeşte această minune numai pentru a rezolva o situaţie dramatică. Dacă ar fi fost preocupat să rezolve astfel de situaţii, le-ar fi rezolvat pe toate. Ar fi înviat pe toţi cei care mureau. Minunile sunt săvârşite de Mântuitorul Hristos, ca semne care să dezvăluie, să arate celorlalţi, identitatea Sa dumnezeiască. Cuvântul pe care îl citează Sfântul Evanghelist aici, este un cuvânt vechi-testamentar care sugerează această erminie: „Prooroc mare S-a arătat pentru noi, şi Dumnezeu a cercetat poporul Său! [1] “Acesta este mesajul esenţial. Săvârşea lucruri pe care oamenii nu puteau să le săvârşească: îl învie pe Lazăr, vindecă ologi, paralitici, orbi, surdomuţi, leproşi, demonizaţi nenumăraţi, pentru ca oamenii să înţeleagă că „Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. Dar oamenii, cu excepţia unor puseuri de entuziasm, refuză să-L recunoască şi, în cele din urmă, Îl răstignesc. Situaţia se repetă. Şi astăzi se întâmplă lucruri minunate, dar noi, cu multă noastră ingratitudine şi cu mult tembelism chiar, nu le vedem, nu dorim să le recunoaştem. Şi astăzi, în viaţa oamenilor şi în viaţa fiecăruia dintre noi sunt lucruri şi evenimente care fac evidentă prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi noi avem scurte reacţii de entuziasm, de minunare, după care revenim la „normal”.
Nu este o chestiune oarecare, ci una extrem de gravă: este vorba despre reflexul omului de a-şi refuza propriul Dumnezeu. Dacă L-ar recunoaşte pe Dumnezeu, prezent şi lucrător, ar trebui să recunoască faptul că el, omul, este o fiinţă mică, neputincioasă, la dispoziţia unui Dumnezeu atotputernic, sau o fiinţă care este ceea ce este şi poate deveni mult mai mult decât este numai prin Dumnezeu. Omului nu prea-i convine această situaţie! Atunci, mintea lui iscoditoare construieşte, clipa de clipă, explicaţii logice sau fireşti la minunea pe care o trăieşte şi care este propria lui existenţă. Recunoaştem că suntem de fapt o fiinţă extrem de vulnerabilă, firavă, la discreţia oricărei banale întâmplări. Şi totuşi! Parcă am fi păziţi de cineva! Unii spun că este norocul; noi, cei credincioşi, acestui noroc îi spunem grijă a lui Dumnezeu pentru noi. Este un înger, este îngeraşul nostru, care ne păzeşte. Aşa se văd lucrurile, prin ochii unui credincios.
Toate acestea noi le numim mâna lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, îngerul lui Dumnezeu, prezent continuu în viaţa noastră. Dar omului care nu ajunge să-şi adâncească suficient de mult sensul existenţei şi trăieşte în virtutea unei inerţii, toate acestea îi par atentate la propria libertate, la propria suveranitate, la propria suficientă de sine. El se vrea stăpân, ultimul stăpân, deşi nu a avut nici o contribuţie la faptul că există. Nu conştientizează că totul i-a fost dat. Cum să fie stăpân, dacă totul i-a fost dat?! Ar fi fost stăpân, dacă el şi-ar fi generat propria existenţă din nimic. În cel mai fericit caz a înmulţit, a făcut să crească ceva ce i-a fost dat. Dar nici măcar această, pentru că ne spune Mântuitorul Hristos: „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?!” (Matei 6,27). Nimeni! Dar omul se vrea stăpân, ultima raţiune de a fi a propriei sale existenţe. Aceasta este o fugă de Dumnezeu, este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, este un refuz al lui Dumnezeu. Cu această atitudine Îl răstignim şi noi astăzi pe Mântuitorul Hristos. Noi suntem mult mai vinovaţi, pentru că avem multe alte mărturii, pe lângă cele care sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, mărturii însumate în două mii de ani de existenţă bisericească, care au umplut calendarul de sfinţi, în viaţa cărora Hristos apare făptuind lucruri minunate, tot aşa cum le făptuia în vremea când trăia fizic printre oameni.
R. Rădulescu: Părinte profesor, aţi vorbit despre mâna lui Dumnezeu. Pot să o văd în tot ceea ce mi se întâmplă mie bun în viaţa mea? Dar când mi se întâmplă rău, mâna cui este?
Pr. Coman: Pentru mintea noastră lumească, putem vorbi despre o anumită îngăduinţă a lui Dumnezeu, pentru că El, Stăpân fiind, ar putea să oprească răul. Răul îl generăm noi, oamenii, şi diavolul, lucrătorul prin excelenţă al răului, vrăjmaşul dintotdeauna şi pentru totdeauna al lui Dumnezeu şi al omului. În diavol, iarăşi, lumea de astăzi nu prea crede, deşi îl invocă mai mult decât pe Dumnezeu, ca să fim sinceri. Noi suntem creatorii răului în temeiul libertăţii, naturii noastre proprii. Acest lucru îl putem constata cu uşurinţă fiecare dintre noi.
Dumnezeu ar putea pune capăt răului, punând capăt libertăţii noastre. Dar privarea de libertate ne-ar transforma deopotrivă în fiinţe incapabile de iubire. Ne-am transforma într-o lume de anerasti, cel mai cumplit spectacol posibil. Noi oricum, în marea noastră majoritate, ne-am pierdut libertatea, robindu-ne patimilor. Aşa se şi explică lipsa de iubire din lume! Dar veţi zice că Dumnezeu ar putea găsi modalităţi de curmare a răului sau de evitare a lui. Şi este adevărat! Îngăduinţa răului de către Dumnezeu este pedagogică. Aceasta este mărturia Sfintelor Scripturi, aceasta este şi mărturia sfinţilor de peste veacuri.
Este o pedagogie dumnezeiască foarte greu de înţeles cu mintea noastră omenească. Cum să lase Dumnezeu, Care ar putea să-l ferească pe om şi omenirea întreagă de rău, să se înfăptuiască răul? Este greu de înţeles şi de acceptat pedagogia dumnezeiască. Ea este acceptată şi poate fi înţeleasă numai dacă deschidem sau prelungim existenţa noastră şi dincolo de limitele acestei vieţi. Miza mai importantă, din perspectiva lui Dumnezeu, este veşnicia şi nu viaţa aceasta. Sau, mai corect spus, viaţa aceasta văzută şi trăită în perspectiva veşniciei. Şi atunci, dacă cineva suferă, dacă cineva trece prin boli, dacă cineva suferă marginalizare socială, sărăcie, în erminia şi în înţelegerea noastră creştinească şi a Mântuitorului Hristos, a Părinţilor Bisericii, acestea toate se pot dovedi căi foarte eficiente de sensibilizare şi de subţiere a minţii şi a simţirii pentru perceperea „bunătăţilor veacului ce va să vină!” Dacă interesează pe cineva aceasta! Dacă nu interesează, însă, este foarte greu de înţeles pedagogia dumnezeiască.
Provocarea majoră şi ultimă a Evangheliei Mântuitorului Hristos şi a credinţei noastre, aceasta este: veşnicia, care sigur nu se măsoară într-o raportare la timp, ci se măsoară în cu totul altă unitate de măsură şi de înţelegere. Este ceva asemănător cu dragostea, din momentele când am dori să se oprească timpul în loc. Dacă mai trăim astăzi astfel de momente cu o persoană dragă sau într-o lume frumoasă! Aşa pare a fi sau ni se spune că este o viaţă în care nu mai există suferinţă, nu mai există boală, nu există sărăcie. O existenţă în care este biruit răul în orice formă a lui şi, de asemenea, este biruită moartea. Iată cuvintele Sfântului Pavel privitoare la acest sfârşit: „Iată, taina vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba. Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»” (1 Cor. 15,51-55).
Aş mai adăuga ceva, dacă-mi îngăduiţi, legat de frica morţii. În tradiţia noastră răsăriteană se vorbeşte foarte mult despre amintirea morţii. Mi-l amintesc pe Părintele Cleopa de la Sihăstria – şi cred că şi-l amintesc mulţi dintre cei care l-au cunoscut – spunând: „Să înaintaţi în viaţă având permanent în mintea voastră de o parte frica lui Dumnezeu şi de cealaltă amintirea morţii!”
Să ne amintim de moarte nu pentru a ne teroriza, ci pentru a vieţui în perspectiva unui sfârşit care poate interveni oricând şi, mai ales, pentru a avea în faţa ochilor semnificaţiile dramatice ale acestui sfârşit. Aceasta înseamnă a trăi având în vedere finalul, capătul drumului! Ignorând finalul, ne dovedim a fi superficiali, uşuratici, inconştienţi!
Pr. prof. Dr. Constantin Coman