Interviu cu Părintele Constantin Coman, Profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul”
Vorbiţi-ne despre una sau mai multe personalităţi de la care aţi avut foarte multe de învăţat.
Am învățat multe lucruri de la mulți oameni. Primii oameni de la care am învățat ceva au fost părinții mei. Cea mai prețioasă moștenire o am de la dânșii.
De la tata am învățat răbdarea, îngăduința, înțelegere, blândețea față de toți oamenii, iar de la mama am învățat curajul de a fi liber, suveran, de a te ridica deasupra lucrurilor, de a nu fi robit de acestea. Cuvântul Mântuitorului Hristos că omul este Domn al Sâmbetei sau cel al Sfântului Apostol Pavel că toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos și nu toate mă zidesc aveau să-și găsească confirmarea lor în intuițiile pe care eu le moștenisem de la felul în care mama depășea în sus legea sau canoanele, de la aerul de mișcare liberă și suverană pe care l-am simțit la dânsa totdeauna.
Amândoi părinții, împreună cu bunica mea, Lambra, mi-au servit mai târziu drept cele mai autentice și echilibrate modele de oameni credincioși. Felul în care trăiau ei relația cu Dumnezeu, cu Biserica și cu sfinții, firescul, în care își articulau vieții în ansamblul ei credința în Dumnezeu îmi servesc și acum drept temei pentru teologia mea. Pentru ei a trăi cu Dumnezeu era la fel de firesc cu a respira. De aici și discreția, delicatețea credinței și lipsă oricărei devieri sau exagerări evseviste. În fond, cine-și poate construi amăgiri sau păreri de sine sau merite pe faptul de a respira. Faptul chemării mele la preoție este, cred, răsplata dată de Dumnezeu părinților mei pentru credința statornică și vie a a lor și a strămoșilor mei.
Apoi, m-a învrednicit Dumnezeu să mă întâlnesc în viața mea, începând cu perioada studiilor și continuând cu perioada carierei mele universitare și a activității bisericești, cu nenumărate personalități, de la care am rămas cu multe învățăminte, uneori la nivel teoretic, alteori la nivel existențial. Am fost binecuvântat de Dumnezeu cu șansa de a întâlni și cunoaște personalități bisericești de prim rang, patriarhi, ierarhi, teologi, stareți, mari părinți duhovnicești și să rămân aproape de la fiecare cu ceva spre învățătură. Mi-ar fi greu să mă refer la toți. Am fost de câteva ori în preajma Patriarhului Ecumenic Dimitrios I, un chip desăvârșit al blândeții și al răbdării; în preajma Patriarhului Diodoros al Ierusalimului, un vârstnic entuziast cu inimă mare și iubitor al românilor; în preajma Patriarhului Partenie al Alexandriei, o persoană detașată, liberă, total dezinteresată de imaginea sa; în preajma actualului Patriarh Ecumenic, Bartolomeu I, icoană a consecvenței, a rigorii, a eleganței; a Patriarhului Pavle al sârbilor, chip al smerenie și al depline și exclusivei consacrări…
Am stat mulți ani în preajma Patriarhului Teoctist, pe care l-am însoțit în nenumărate vizite bisericești mai ales în spațiul grecesc. Am învățat multe de la dânsul… Ce să spun mai întâi!? Etosul său prin excelență bisericesc, capacitatea sa de cuprindere și de îmbrățișare și mai ales capacitatea sa de recapitulare și de reprezentare a poporului lui Dumnezeu, puterea sa de a se întemeia și de a se hrăni din evlavia poporului binecredincios, darul de a se ridica deasupra agitației lumii acesteia, a grijilor, a problemelor, a dificultăților și de a se bucura de întâlnirea cu cineva, cu oricine, dar mai ales cu tine, un simț și un respect al persoanei umane…. Deși i-am cerut iertare, regret că i-am greșit și mai ales că l-am descoperit cu adevărat, împreună cu mulți, după ce a plecat dintre noi.
L-am cunoscut și am stat de vorbă îndelung cu Mitropolitul Antonie de Souroj (Bloom). Am reținut de la dânsul două lucruri practice: să ne străduim ca în slujbe să ne asumăm lucrurile pe care le spunem; rugăciuni, slăviri, laude aduse lui Dumnezeu și mai ales mărturisirile complexe ale credinței noastre (Dacă slujitorul, preotul sau arhiereul, spunea, nu-și asumă la nivel personal și ad-hoc lucrurile pe care le spune, ne aflăm mincinoși!). Apoi, legat de pregătirea pentru predică, spunea că trebuie să lăsăm și lui Dumnezeu loc suficient pentru a fi prezent și a lucra! „Eu, spunea, când vin la biserică, citesc fragmentul evangheliei și textul asupra căruia mi se oprește primul gând și prima temă care-mi vine în gând legat de acel texte pe aceea o predic! Am cunoscut pe Părintele Paisie Olaru, chipul desăvârșit al monahului smerit, rugător și deplin încredințat în prezența și lucrarea lui Dumnezeu. Am cunoscut pe Părintele Cleopa de la care am rămas cu multe lucru, dar unul a fost determinant pentru așezarea în slujirea mea preoțească și chiar teologică: adevărul că nu eu aduc oamenii la biserică, ci Dumnezeu, din care decurg atitudini esențiale. Am avut duhovnic pe Părintele Sofian, mulți ani. Acesta a reprezentat pentru mine reflexul sau ecoul bunătății și iubirii dumnezeiești. Părintele Arsenie Papacioc m-a consolat în neputința mea de a mă nevoi cu îndelungi rugăciuni sau canoane, încredințându-mă că la Dumnezeu nu contează cantitatea, ci intensitatea prezenței, să fii prezent în ceea ce faci și spui. Am primit față către față cuvânt de la Părintele Sofronie de la Essex, cuvânt trimis de Dumnezeu, care viza una din slăbiciunile mele funciare: „Nu te opri la jumătate drumului, mergi până la capăt, țintește desăvârșirea!” De la Sfântul Munte și mai ales din relația cu obștea vatopedină am învățat să îndrăznesc a crede că Duhul lui Dumnezeu este prezent și lucrător în mine și că pot recurge în orice clipă la ajutorul lui și că multe din gândurile, cuvintele sau smeritele mele atitudini și fapte sunt rodul prezenței și lucrării harului dumnezeiesc. De la Părintele Petroniu Tănase mi-a rămas chipul și îndemnul nevoințe trupești. De la Părintele Dionisie de la Colciu, așezarea în smerenie față de celelalte neamuri…
Dintre teologii și profesorii români sunt profund recunoscător Bunului Dumnezeu că am cunoscut îndeaproape pe Părintele Dumitru Stăniloae, pe Părintele Constantin Galeriu și pe Părintele Ilie Moldovan. Nu este timp să spun despre fiecare dintre ei, dar spun numai că mi-au servit în multe situații și îmi servesc în continuare ca repere. Părintele Nicolae Șerbănescu îmi vine și îmi stăruie, de asemenea, în minte, cu profesionalismul său de istoric și cu puritatea, căldura și dragostea sa de oameni cuceritoare.
De la profesorul meu, Savvas Agouridis, de la Atena, am învățat multe lucruri: respectul față de studenți și grija de a nu-i aprecia exclusiv după note, deschiderea față toată lumea („Cine ești tu să arunci la coșul de gunoi al istoriei o făptură a lui Dumnezeu!!?”, spunea)…. Același lucru avea să-mi fie confirmat de încă doi mari teologi greci contemporani, Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei și profesorul Nikolaos Matsoukas. De la Arhiepiscopul Anastasie am rămas și cu argumentul că Biserica este o realitatea deschisă către lume, către întreaga lume și întreaga istorie, nu este o realitatea închisă în sine și pentru sine. De altfel, orice existență – fie că este vorba despre persoana umană, despre familie, fie despre orice comunitate umană – care se închide în sine, trăiește pentru sine, se sinucide, spunea Arhiepiscopul Anastasie. Trebuie să găsești temei în adevăr să te deschizi necondiționat spre oricine și chiar să fii pregătit să-l îmbrățișezi. Mă opresc aici, deși aș putea să adaug încă multe persoane…. Poate într-o bună zi am să fac un catalog cu toți cei de la care am învățat lucruri importante.
Cum îşi poate menţine un tânăr o credinţă vie, într-o societate atât de secularizată ca cea de astăzi?
Prima condiție și cea mai importantă, fără de care nu se poate, este aceea de a vrea să aibă o credință vie, lucrătoare. Dacă se așează cu multă consecvență în această vrere și își exprimă cu fermitate și articulat, pentru sine însuși dar mai ales pentru Bunul Dumnezeu voința aceasta, nu mă îndoiesc de faptul că va primi de la Dumnezeu darul și puterea credinței. A se avea în vedere că prin construcție, omul nu poate fi subiectul lucrului bun decât asociat lui Dumnezeu, împreună-lucrător cu Dumnezeu. Așa ne-a proiectat și așa ne-a făcut pe noi Dumnezeu. De unul singur omul nu poate face nimic bun, nici măcar să creadă.
Cred că ceea ce cere de la noi Dumnezeu ca mișcare inițială, care să confirme statutul nostru de făptură liberă este exprimare voinței de a face sau de a dobândi ceva. Rămân, deci la răspunsul că pentru a dobândi mai întâi o credință vie și apoi pentru a o menține, tânărul sau orice om, trebuie înainte de orice să vrea acest lucru și să-l exprime. Exprimare către Dumnezeu a voinței noastre de a avea o credință vie sau pentru orice altceva se cheamă, cum știm cu toții, rugăciune. Deci, să vrem și să exprimăm voința în rugăciune.
Ce are Hristos să ne dăruiască ca să merite să renunţăm la „Vreau să fac tot ce-mi place!”?
Oferta lui Hristos este cea a vieții la măsura deplinătății, a vieții celei adevărate, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, adică a vieții care depășește stricăciunea, perisabilitate și evident moartea, a vieții veșnice, cum o numi noi. Viața aceasta nu este însă o ofertă care privește numai lumea cealaltă sau perioada de după moarte sau după sfârșitul acestei lumi, ci este viața adevărat, deplină la care omul are acces și este chemat acum și aici, în această lume și în acest timp. Așadar, oferta lui Hristos, a Evangheliei Sale și a Bisericii este, viața la măsura deplinătății, care înseamnă măsura deplină a iubirii după care aspirăm toți și mai ales tinerii, viața în adevăr și nu în amăgire. Marea problemă a oamenilor este așezarea în adevărul existenței. Spre sfârșitul vieții mulți oameni încep să intuiască riscul fatal de a fi trăit o viață întreagă în amăgire, în minciună, în neștiință, în fals și încep să aibă fiori care anticipează înfricoșătoarea judecată. La judecată vom răspunde, în fața proprie conștiințe și în fața lui Dumnezeu, dăruitorul propriei noastre vieți, la întrebarea dacă am trăit în adevăr, conform cu datul dumnezeiesc al vieții umane sau am alunecat cu totul în amăgiri. Oferta lui Hristos are în vedere calea împlinirii care presupune parcursul în adevăr al vieții. Surogatele sau înlocuitorii sunt evident amăgiri. Omul aspiră ca un asfixiat după împlinirea existențială, după fericire. Ei bine, fericirea reală este dată de așezarea pe traiectoria adevărată a vieții. Plăcerea sau plăcerile oferite de contextul imediat la vieții se dovedesc a fi în ceea mai mare parte amăgitoare. Evaluarea unei bucurii sau a unei plăceri trebuie făcută evident în funcție de sensul ultim al existenței noastre. Spiritualitatea răsăriteană confirmă prin experiența de veacuri că lupta împotriva plăcerilor imediate, egoiste, trupești, materiale este cale adevăratei bucurii pentru că acestea toate sunt dovezi ale orientării noastre egocentrice, meschine.
Sursa: familiaortodoxa.ro