In excelentul Everghetinos se povestește cazul unui tânăr care se pocăia și care își ura deplin patimile lui. Făcuse multe păcate și cultivase patimi înfricoșătoare. Odată l-a mustrat conștiința, s-a pocăit și s-a dus la un mormânt și acolo își plângea păcatele lui.
Materialiștii de multă vreme au lepădat orice formă de religiozitate și, cum am spus anterior, au îndumnezeit trupul și banul. Omul astăzi nu mai vrea să aibă îndatoriri și obligații. Dorește să aibă numai drepturi. Drepturi pentru care suferă înfricoșător.
Viața noastră seamănă cu călătoria Israeliților din Egiptul robiei patimilor în pământul făgăduinței, pământul Canaan-ului. Primul stadiu, străbaterea Mării Roșii, trecerea de la răutate și sclavie la odihnă, la libertate, la iubirea virtuții. Al doilea stadiu, călătoria de 40 de ani în pustie, cu dese peripeții și mari minuni . Și al treilea stadiu, sălășluirea în pământul făgăduinței a harului și a bucuriei. Motivul obișnuit pentru ridicarea harului este lipsa smereniei.
Cuviosul Siluan Athonitul iubea în mod special pe Duhul Sfânt și în rugăciunea lui Îl chema, cum ne spune el însuși în cuvioasele lui scrieri pe care le-a păstrat ucenicul cel de un cuget cu el, Gheronda Sofronie. „Doamne, dă-ne nouă pe Duhul Sfânt. Întru El Te vom slăvi ziua și noaptea, fiindcă trupul nostru este neputincios, în timp ce Duhul Tău este viu și dă în suflet putere de a Te sluji cu sârguință. Se sprijină duhul nostru pe dragostea Ta, îl face să afle în Tine pacea și desăvârșita lui odihnă.
Din săraca mea experiență, am realizat că omul, cu cât mai mult se smerește, cu atât mai mult se ajută pe sine și progresează în viața duhovnicească. «Dumnezeu celor smeriți le dă har». Acolo unde nu există smerenie, predomină dezbinarea, duhul contrazicerii, gândurile ascunse, patimile, încăpățânarea, adică toate acele lucruri care ne îngreunează viața monahală și ne-o fac mai neagră decât însăși rasa pe care o purtăm.
Biserica doreşte ca toţi creştinii să fie curaţi la inimă, liberi, bucuroşi şi împăcaţi. Şi, când vorbeşte despre luptă, asceză, întristare, jale şi frică, în sens duhovnicesc, nu voieşte să chinuie şi să înspăimânte. Ci îngăduie o singură luptă, întru împlinirea mântuirii. Aşadar, lupta duhovnicească nu are nimic din caracteristicile anxietăţii.
Astăzi multă lume suferă în felurite chipuri și, de aceea, mulți se neliniștesc. Nu există om care să nu treacă prin acest cuptor. Este vorba despre o puternică experiență universală. Durerea profundă și felurită aduce, de obicei, mâhnire, întristare și tulburare. Boala aduce aminte de înfricoșătoarea moarte. Încercările prin care trecem ne strică planurile, ni le spulberă, ne schimbă pe cele programate și plănuite. Epoca de bunăstare nu îngăduie nicio durere, ci vorbește despre fericire, confort, și despre netulburata iubire de materie. Există o aversiune față de durere, de osteneală și trudă.
Dragostea față de semeni nu se exprimă doar prin gânduri bune, ci și prin rugăciune. Rugăciunea este cea care leagă cu puternice legături, care durează punți, care împrietenește, întărește, mângâie, tămăduiește și ajută. Ea este expresia celei mai desăvârșite – dacă putem spune așa – și celei mai dezinteresate iubiri. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Nu te lăsa învins, ci mai bine tu însuți să învingi ura prin dragoste! Și așa să biruiești: rugându-te pentru fratele tău Domnului, cu deplină sinceritate!”.
Potrivit Evangheliei, ca să se mântuiască cineva trebuie să creadă și să iubească fierbinte din toată inima, din tot sufletul pe Dumnezeu. Egală cu această poruncă este și iubirea pentru aproapele. Curățindu-ne inima noastră, precum am spus mai înainte ne atragem harul Preabunului Dumnezeu și atunci inima noastră arde de dragoste față de Dumnezeu și om. Astfel faptele bune izvorăsc nu dintr-o simplă obligație morală, ci dintr-o necesitate a inimii noastre care Îl iubește pe Domnul, pe fratele nostru.
Această perioadă este cea mai potrivită pentru prefacerea inimii noastre. Să se schimbe mintea idolatră în închinătoare singurului adevăratului Dumnezeu Treimic. Aceasta se înfăptuiește prin nevoință, prin credință fierbinte, prin rugăciune nevisătoare, prin post cu discernământ, cu înălțătoare smerenie, cu dragoste, cu blândețe, cu înfrânare și dreaptă credință.
Există un tip de singurătate – singurătatea firească – care nu este patologică, ci creativă, plină de viaţă şi de har. Ea este ilustrată de despărţirea firească de lume, despărţire pe care o instituie monahii. Este vorba despre un fel de rugăciune căreia ar trebui să-i consacrăm toţi mult timp. Trebuie să fim în stare să ne retragem din mulţimile zgomotoase care sunt atât de superficiale, surse de atâta distragere şi atât de contra-productive – într-o repliere care oferă sănătate, frumuseţe şi bine.
Dumnezeu Se descoperă în primul rând celor ce se smeresc sincer. De obicei Se ascunde de cei mândri. Dumnezeu Se odihnește în blândețe și în smerenie.
Smerenia aproape că a devenit necunoscută, nefolositoare și desuetă în lumea noastră. Exaltarea mândriei astăzi constituie o calitate, putere, podoabă, tărie, autoritate. Gheronda Paisie Aghioritul spunea: „Dumnezeu Se descoperă celor viteji”.
Din păcate lipsește tocmai această vitejie duhovnicească chiar și de la creștinii noștri.
Este, spuneți și voi, cumva cu putință să se fi păcălit atâtea milioane de mucenici și să se fi jertfit fără niciun rost? Atâția nenumărați cuvioși să se fi nevoit și să se fi luptat mai presus de om în zadar? Atâția și atâția creștini sunt toți niște sentimentali fanteziști și au căzut toți victimă unui mare amăgitor? Ateii vor răspunde desigur că da, într-adevăr au fost amăgiți. Credincioșii însă nu pot să-i convingă, dar acest lucru nu înseamnă că toți aceștia erau superficiali sau nebuni.
O inimă de piatră nu poate fi cultivată și nu poate să-l cunoască pe Dumnezeu. Adeseori spunem „eu iubesc pe toată lumea”, dar nu ne iubim soția sau copilul pentru că nu se comportă cu noi așa cum vrem noi. Nu iubim necondiționat, ci din calcul și cu gânduri ascunse. Punem destule condiții iubirii noastre.
Credincioșii nu sunt fără de păcat, fără probleme și fără supărări. Trăiesc mucenicia pocăinței, renasc și primesc mângâiere de la Dumnezeu. Cu harul lui Dumnezeu se sensibilizează, devin iertători, milostivi, răbdători, consolatori, compătimitori, buni. Sunt plini de dragoste care îi mișcă să se roage pentru toată lumea.
Dumnezeu Se descoperă în primul rând celor ce se smeresc sincer. De obicei Se ascunde de cei mândri. Dumnezeu Se odihnește în blândețe și în smerenie.
Suntem legați de pământ, de materie, nu știm să zburăm în înalt, să luminăm cerul pentru a primi ajutorul ceresc necesar. Suntem amețiți, seduși, atrași de cele pământești trecătoare, nu ne putem desprinde ușor de acestea. Încercăm să acumulăm bogății pe pământ, căutăm mereu plăceri care să ne înveselească, dar acelea ne provoacă mai degrabă durere. Vrednic de milă și de plâns este cel ce caută bucuria în noroi.