Din săraca mea experiență, am realizat că omul, cu cât mai mult se smerește, cu atât mai mult se ajută pe sine și progresează în viața duhovnicească. «Dumnezeu celor smeriți le dă har». Acolo unde nu există smerenie, predomină dezbinarea, duhul contrazicerii, gândurile ascunse, patimile, încăpățânarea, adică toate acele lucruri care ne îngreunează viața monahală și ne-o fac mai neagră decât însăși rasa pe care o purtăm. Deși par lucruri mărunte, acestea au o mare importanță. Este vorba, desigur, despre acel egoism, despre acea mândrie din noi, care, asemenea unei carii, mănâncă trupul frumoasei vieți monahale.
Conform Avvei Isaia, «monahul este cel care se bucură neîncetat». Așadar «definiția» monahismului constă într-o neîncetată bucurie. Vă veți întreba, desigur: păi cum vine asta? De vreme ce sfântul Efrem vorbește despre lacrimi, alt sfânt vorbește despre necazuri, altul pomenește de lipsuri, de tristețe… Când spunem despre un monah că e mereu bucuros, nu înseamnă că face glume sau spune bancuri…, fiindcă, conform spuselor lui Gheronda Emilianós [Simonopetritul], de obicei unul ca acesta este suferă de un anumit complex și de aceea încearcă să-și ascundă dezechilibrul lăuntric prin cultivarea unei anumite impresii, prin crearea unei imagini, alta decât cea din realitate. Ci, în cazul de față, bucuria permanentă a monahului are de-a face cu acea liniște, cu acea pace și luciditate lăuntrică, care izvorăsc din dulceața mântuirii pe care ne-a oferit-o Hristos.
Părintele Paisie obișnuia să zică: «Am atâta bucurie în mine, că nu știu ce să fac cu ea. Aș putea s-o pun în baterii, ca s-o am în vremuri de restriște». Nu spunea acest lucru ca să impresioneze sau ca să sensibilizeze, ci asta era trăirea lui. Asta este de fapt trăirea Bisericii. Asta înseamnă a fi creștin – a fi bucuros. Sfântul Siluan Athonitul se ruga lui Dumnezeu astfel: «Doamne, nu-mi mai da bucurie, fiindcă nu mai suport, o să mi se rupă inima de atâta bucurie». Aceasta trebuie să fie trăirea tuturor credincioșilor și mai ales a monahilor, a celor care și-au dedicat întreaga viață lui Dumnezeu. Alteori zicea părintele Paisie: «Dacă aș pune jumătate din bucuria mea într-o parte a balanței și toată bucuria lumii în cealaltă parte, balanța se va înclina în direcția mea». Și ce motive de bucurie avea părintele Paisie? Căci era sărac, bolnav, slăbit, needucat… Cu alte cuvinte, nu avea nimic. Însă, deși nu avea nimic din cele ce pot fi văzute cu ochiul liber, trăia ca un rege. De ce? Pentru că își învinsese patimile și era cu adevărat smerit.
Se spune că cel smerit nu se teme că va cădea, fiindcă se află deja jos… Și mai jos de atât nu poate cădea. De asemenea, cel smerit nu se plânge și nu se teme de nimic, ci se bucură de orice. Fie că va fi numit protopsalt, fie că nu, fie că va fi numit secretar, fie că nu… Este mereu mulțumit, satisfăcut, neînfricat, bine dispus, simpla sa prezență împrăștie pace peste tot. Vedeți că câteodată pe unii oameni nici nu știi cum să-i abordezi. Dacă le spui ceva frumos, reacționează violent, dacă le spui ceva urât, la fel. Asta înseamnă că nu au înlăuntrul lor fericita smerenie.
Pe de altă parte, așa cum spune sfântul Ioan Hrisostom, acest mare părinte al Bisericii, există și o smerenie bolnavă. Este vorba despre falsa smerenie sau despre «smerenia verbală» (formală). Adică să te prefaci că ești smerit, spunând: «eu sunt ultimul dintre toți», iar atunci când, într-adevăr, ești lăsat ultimul, să te mânii. Odată o femeie îi zice unui părinte: «părinte, eu sunt cea mai păcătoasă dintre toți». Și, într-o zi, pe când se aflau în pelerinaj la Ierusalim, o strigă părintele acela: «Tu, păcătoaso, vino aici». La care ea a reacționat astfel: «Părinte, de ce îmi vorbiți așa urât?». «Păi nu tu singură mi-ai spus că ești cea mai păcătoasă?». Așadar atunci când ne smerim numai verbal, numai de fațadă, înseamnă că de fapt avem o falsă smerenie. Avem de-a face, așadar, cu o stare bolnăvicioasă: una suntem și alta pretindem că suntem. Domnul Hristos a adresat cele mai aspre cuvinte ipocriților. Ipocrizia este, așa cum am mai spus-o și cu altă ocazie, o «mască evlavioasă», o actorie. Înseamnă a pretinde că suntem alții decât cei care suntem în realitate. E ca și cum ne-am juca cu cele sfinte. Nu zic să ne dăm păcatele pe față, dar măcar să nu spunem lucruri mari, ci să avem o smerenie autentică. Falsa smerenie și smerenia verbală sunt boli grave, care subminează temeliile vieții duhovnicești. Deci să ne străduim să fim cu adevărat smeriți. Căci zice Domnul: «spre unii ca aceștia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriți, cu duhul umilit și care tremură la cuvântul Meu» (Isaia 66, 2). Deci peste unii ca aceștia își pleacă Dumnezeu ochii.
Așa cum spunea papa-Tihon, duhovnicul părintelui Paisie, «în fiecare dimineață, Dumnezeu binecuvântează lumea cu mâna Sa dreaptă. Iar dacă vede pe cineva smerit, îl binecuvântează cu ambele mâini». Altă dată zicea: «în iad sunt diverse categorii de oameni: milostivi, rugători, oameni cumpătați, feciori, monahi, clerici… O singură categorie de oameni nu poate fi întâlnită acolo: cei smeriți. La fel și în Rai, sunt fel de fel de oameni, însă nici unul mândru». Smerenia este păzitoarea tuturor celorlalte virtuți. Este, așa cum zice sfântul Vasile cel Mare, «podoaba Dumnezeirii». Din adâncă smerenie, Hristos a coborât din slava cerurilor și S-a făcut ultimul dintre oameni, Și-a asumat întreaga fire umană, cu toate ale ei, în afară de păcat. Unii teologi contemporani fac o mare greșeală spunând că Hristos a devenit perfect. Nicidecum, ci era perfect dintotdeauna.
Am spus, așadar, că smerenia este păzitoarea tuturor celorlalte virtuți. Dacă ne rugăm fără smerenie, atunci rugăciunile noastre nu vor ajunge nici măcar deasupra capului nostru. Dacă pornim la rugăciune cu gândul că suntem drepți, că nu suntem asemenea celorlalți oameni păcătoși, atunci rugăciunea noastră nu va ajunge la tronul lui Dumnezeu. În schimb, cel smerit se roagă cu lacrimi, cu zdrobirea inimii, cu devotament, cu atenție… Spre unul ca acesta Dumnezeu Își trimite darurile Sale cele bogate. Toate problemele noastre provin din lipsa smereniei. Dimpotrivă, mândria, indiferent că e mare sau mică, este cea care ne distruge. De aceea bunul Dumnezeu ne oferă atâtea ocazii să ne smerim. Ascultarea este drumul smereniei. Știe monahul că așa trebuie să facă cutare lucru, dar se smerește făcând ascultare față de Bătrân. Așa cum soldatul trebuie să ceară permisiunea de la cel mai mare în funcție pentru a face ceva, la fel și monahul trebuie să ia binecuvântare de la Gheronda.
Diversele neajunsuri și pătimiri care ne încearcă, trebuie să constituie un prilej pentru a ne smeri. Spre exemplu, faptul că suferim de o boală, că suntem calomniați, ocărâți, ironizați, toate acestea reprezintă prilejuri de a smeri, un lucru din care ne putem folosi. Odată un monah plângea cu amar. Întrebat fiind de ce plânge, a răspuns: «Nu am nici o ispită, înseamnă că m-a părăsit Dumnezeu». Vedeți? Acesta considera lipsa ispitelor ca semn al părăsirii de către Dumnezeu. Așadar, trebuie să ne străduim din răsputeri să dobândim smerenia cea adevărată. Și atunci vom fi fericiți și nu vom mai avea temeri, dezbinări, complexe, tulburări, ci vom pregusta bucuria Raiului, fiindcă numai cei smeriți vor intra în Rai. Nu a existat nici un sfânt care să nu fi fost smerit. Toți au fost smeriți. Viețile sfinților sunt pline de pilde de smerenie. Așa cum spune sfântul Cosmás Etolianul, «smerenia și iubirea sunt cele două aripi care ne ajută să zburăm spre Rai».
Să-i rugăm pe sfinții părinți care s-au nevoit în Sfântul Munte Athos și în ale căror chilii locuim – așa cum precizează sfântul Nicodim Aghioritul, care zice: «locuim în casele lor, în chiliile și mănăstirile lor, pe care ei înșiși le-au ridicat cu multă trudă, jertfe, lacrimi și nevoințe» – să ne mângâie, să ne întărească și să ne ajute să devenim cu adevărat smeriți.
Monahul Moise Aghioritul, pemptousia.ro