Inceputul îndreptării mele nu este nicidecum egoist. Sentimentul păcătoșeniei mele mă face să fiu străpuns cu inima, iar nu înfricoșat și tulburat. Credința că vreau și pot să mă schimb, conștiința că sunt un mare păcătos, nu trebuie să fie doar așa de suprafață și de smereală, ci cuvânt și faptă sigură, riguroasă și statornică.
Există un tip de singurătate – singurătatea firească – care nu este patologică, ci creativă, plină de viaţă şi de har. Ea este ilustrată de despărţirea fiească de lume, despărţire pe care o instituie monahii. Este vorba despre un fel de rugăciune căreia ar trebui să-i consacrăm toţi mult timp. Trebuie să fim în stare să ne retragem din mulţimile zgomotoase care sunt atât de superficiale, surse de atâta distragere şi atât de contra-productive – într-o repliere care oferă sănătate, frumuseţe şi bine.
Dumnezeu Se descoperă în primul rând celor ce se smeresc sincer. De obicei Se ascunde de cei mândri. Dumnezeu Se odihnește în blândețe și în smerenie. Smerenia aproape că a devenit necunoscută, nefolositoare și desuetă în lumea noastră. Exaltarea mândriei astăzi constituie o calitate, putere, podoabă, tărie, autoritate. Gheronda Paisie Aghioritul spunea: „Dumnezeu Se descoperă celor viteji”.
Voia liberă, voluntariatul, dispoziția voitoare, disponibilitatea sunt fundamentale în viața duhovnicească. Dacă putem zice așa, Dumnezeu are „o neputință”. Nu poate să Se impună, să astupe gura, să domine, să-Și asuprească făptura. El Însuși i-a dăruit deplină voie liberă, chiar să-L și renege.
Se întâmplă adeseori în lume, iubiţi fraţi, spune Sfântul Nicodim Aghioritul, ca omul să se teamă mult. Se teme ca nu cumva să se îmbolnăvească, să păţească ceva, să-i facă cineva vreun rău, să nu reuşească, să nu propăşească, să-şi piardă bunul nume, să nu fie apreciat, recunoscut. Pentru mântuirea sufletului său nepieritor nu se sinchiseşte, nu se teme, nu se frământă din cale-afară, nădăjduieşte doar la mila Preaînduratului Dumnezeu, dacă, desigur, îi mai e aminte şi de asta şi îi mai pasă.
Pentru toată această criză pe care am descris-o mai sus, cine este vinovat? Socotim că toți avem o parte de vină. În mod sigur unii au mai multă vină. Scopul nostru totuși nu este să catalogăm vinile, scoțându-ne pe noi înșine afară. Sfinții spun că toți suntem laolaltă vinovați pentru tot ceea ce există rău. Deja ne-am referit la ieșiri din criză. Este adevărat că a slăbit destul de mult cugetul luptător al tuturor.
Principalul şi singurul scop al vieţii noastre, fraţilor, este să agonisim Duhul Sfânt. Viaţa duhovnicească este o viaţă în Duhul Sfânt. Viata duhovnicească nu înseamnă să citeşti cărţi, să agoniseşti cunoştinţe, să domini în discuţii, să asculţi muzică şi să fii un bun cunoscător al scrierilor bisericeşti. Nu înseamnă nici chiar o bună dispoziţie a minţii sau a inimii. Viaţa duhovnicească este tânjire după Duhul Sfânt, agonisire, trăire a Lui, cunoaşterea Adevărului.
În vremurile noastre grele şi tulburi există o mică, dar puternică grupare de oameni cu anumite căutări metafizice. Unii îl găsesc pe Dumnezeu la nevoie, ca pe o consolare, ca pe o scăpare. De obicei, omul găseşte ceea ce căuta şi ceea ce îi convine.
Slăvim preasfântul nume a lui Dumnezeu atunci când se realizează cu succes planurile noastre minunate, visurile noastre măreţe, programele noastre aducătoare de confort. Îl preaslăvim însă pe Dumnezeu cu bucurie în încercarea bolilor, în necazuri, la moartea neaşteptată a cuiva drag sau atunci când interesele ne sunt zădărnicite? Urmăm cu bunăvoinţă drumul jertfirii, al dăruirii, al zdrobirii egoismului, al ajutării semenului nostru?
Este nevoie, așadar, să purcedem la o operație imediată pe inimă deschisă. Arterele ei sunt astupate de patimile încuibate acolo de ani de zile. În sala de operație, care este spovedania, la chirurgul-duhovnic specializat, experimentat și cu discernământ, având drept anestezie pocăința, medicamente, lacrimile, bisturiul, mărturisirea, acceptarea, căința și hotărârea, poate cineva să ajungă la îndreptarea dorită și la vindecare.
În excelentul Everghetinos se povestește cazul unui tânăr care se pocăia și care își ura deplin patimile lui. Făcuse multe păcate și cultivase patimi înfricoșătoare. Odată l-a mustrat conștiința, s-a pocăit și s-a dus la un mormânt și acolo își plângea păcatele lui.
Decadența vine odată cu falsificările de tot felul. Astfel gândirea devine rea și nu bună, morala imorală, credința armă, dreapta credință, mască. Consecința acestora: dezechilibrele, fricile, tulburările, complexele de inferioritate. Religiozitatea astăzi devine ținta ironiei și este disprețuită. Nu cumva dăm și noi pricină? Nu cumva nu suntem creștini sinceri și elemente mincinoase umplu viața noastră? Nu cumva, cum spune înțeleptul Ghandi, noi nu semănăm cu Hristos și de aceea acela Îl iubește pe Hristos și nu pe creștini?
Într-o căsnicie, părinții și copiii sunt persoane respectate, dragi, egale în drepturi și libere. Modelul familiei creștine este Sfânta Treime, Cea deoființă, neîmpărțită și nedespărțită. Astfel, orice hotărâre a unui mădular al familiei este bine să fie luată într-o atmosferă de bună înțelegere și consens, și nu să vină ca o consecință a împotrivirii, îndârjirii sau disputei. Chibzuința, realismul, calmul și prevederea se cuvine să adumbrească deciziile familiei.
Este cunoscut ca un adevărat mărturisitor al acestor vremuri. Din 62 de ani, părintele a petrecut nu mai puțin de 35 în Sfântul Munte. În ultimii 25 de ani, a fost stareţul Chiliei Sfântului Ioan Hrisostom, chilie care ține de Schitul Sfântului Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş.
După cum se spune în Sinaxar, în Sfânta şi Marea zi de Vineri se prăznuiesc sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos: „scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, Crucea şi moartea”.
Lacrimile lui Adam în fața Raiului pierdut erau începutul trezviei, al curățirii, al pocăinței față de luminarea și nepătimirea pe care le-a avut în Rai. Este cea dintâi nevoie care se naște în inima omului: dorința ființială de lepădare a patimii. Să lupte, potrivit cu tradiția ortodoxă, cu răbdare, cu stăruință, întru cunoștință, cu grijă, sincer și smerit pentru omorârea patimilor.
Este trist să vezi tineri nepăsători, risipiți pe ici și pe colo, abstracți, inconsecvenţi, în timp ce pot să facă multe. …A avea o părere despre toate, a ști jumătate despre multe, a spune tuturor „da” sau „nu” este semnul unei mari confuzii și mediocrități, care arată lipsa de hotărâre și închipuire, sărăcie duhovnicească și nefericire pentru viitor.