Principalul şi singurul scop al vieţii noastre, fraţilor, este să agonisim Duhul Sfânt. Viaţa duhovnicească este o viaţă în Duhul Sfânt. Viata duhovnicească nu înseamnă să citeşti cărţi, să agoniseşti cunoştinţe, să domini în discuţii, să asculţi muzică şi să fii un bun cunoscător al scrierilor bisericeşti. Nu înseamnă nici chiar o bună dispoziţie a minţii sau a inimii. Viaţa duhovnicească este tânjire după Duhul Sfânt, agonisire, trăire a Lui, cunoaşterea Adevărului.
În vremurile noastre grele şi tulburi există o mică, dar puternică grupare de oameni cu anumite căutări metafizice. Unii îl găsesc pe Dumnezeu la nevoie, ca pe o consolare, ca pe o scăpare. De obicei, omul găseşte ceea ce căuta şi ceea ce îi convine.
Slăvim preasfântul nume a lui Dumnezeu atunci când se realizează cu succes planurile noastre minunate, visurile noastre măreţe, programele noastre aducătoare de confort. Îl preaslăvim însă pe Dumnezeu cu bucurie în încercarea bolilor, în necazuri, la moartea neaşteptată a cuiva drag sau atunci când interesele ne sunt zădărnicite? Urmăm cu bunăvoinţă drumul jertfirii, al dăruirii, al zdrobirii egoismului, al ajutării semenului nostru?
Este nevoie, așadar, să purcedem la o operație imediată pe inimă deschisă. Arterele ei sunt astupate de patimile încuibate acolo de ani de zile. În sala de operație, care este spovedania, la chirurgul-duhovnic specializat, experimentat și cu discernământ, având drept anestezie pocăința, medicamente, lacrimile, bisturiul, mărturisirea, acceptarea, căința și hotărârea, poate cineva să ajungă la îndreptarea dorită și la vindecare.
În excelentul Everghetinos se povestește cazul unui tânăr care se pocăia și care își ura deplin patimile lui. Făcuse multe păcate și cultivase patimi înfricoșătoare. Odată l-a mustrat conștiința, s-a pocăit și s-a dus la un mormânt și acolo își plângea păcatele lui.
Decadența vine odată cu falsificările de tot felul. Astfel gândirea devine rea și nu bună, morala imorală, credința armă, dreapta credință, mască. Consecința acestora: dezechilibrele, fricile, tulburările, complexele de inferioritate. Religiozitatea astăzi devine ținta ironiei și este disprețuită. Nu cumva dăm și noi pricină? Nu cumva nu suntem creștini sinceri și elemente mincinoase umplu viața noastră? Nu cumva, cum spune înțeleptul Ghandi, noi nu semănăm cu Hristos și de aceea acela Îl iubește pe Hristos și nu pe creștini?
Într-o căsnicie, părinții și copiii sunt persoane respectate, dragi, egale în drepturi și libere. Modelul familiei creștine este Sfânta Treime, Cea deoființă, neîmpărțită și nedespărțită. Astfel, orice hotărâre a unui mădular al familiei este bine să fie luată într-o atmosferă de bună înțelegere și consens, și nu să vină ca o consecință a împotrivirii, îndârjirii sau disputei. Chibzuința, realismul, calmul și prevederea se cuvine să adumbrească deciziile familiei.
Este cunoscut ca un adevărat mărturisitor al acestor vremuri. Din 62 de ani, părintele a petrecut nu mai puțin de 35 în Sfântul Munte. În ultimii 25 de ani, a fost stareţul Chiliei Sfântului Ioan Hrisostom, chilie care ține de Schitul Sfântului Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş.
Când lumea se îndepărtează de credință, acest lucru influențează și monahismul. Însă, monahismul trebuie să rămână în continuare așa cum este. Monahismul nu trebuie să se lase influențat de această epocă de globalizare.
Ethosul bisericesc trebuie să rămână așa cum este el, pentru totdeauna. Mesajul pe care monahismul îl aduce în lume, dar și contribuția acestuia în societate, nu trebuie să schimbe, ci să transmită duhul ascezei, al cumpătării și al smereniei, atât de necesare în viață.
După cum se spune în Sinaxar, în Sfânta şi Marea zi de Vineri se prăznuiesc sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos: „scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, Crucea şi moartea”.
Lacrimile lui Adam în fața Raiului pierdut erau începutul trezviei, al curățirii, al pocăinței față de luminarea și nepătimirea pe care le-a avut în Rai. Este cea dintâi nevoie care se naște în inima omului: dorința ființială de lepădare a patimii. Să lupte, potrivit cu tradiția ortodoxă, cu răbdare, cu stăruință, întru cunoștință, cu grijă, sincer și smerit pentru omorârea patimilor.
Este trist să vezi tineri nepăsători, risipiți pe ici și pe colo, abstracți, inconsecvenţi, în timp ce pot să facă multe. …A avea o părere despre toate, a ști jumătate despre multe, a spune tuturor „da” sau „nu” este semnul unei mari confuzii și mediocrități, care arată lipsa de hotărâre și închipuire, sărăcie duhovnicească și nefericire pentru viitor.
Creștinismul este singurul care poate și trebuie să răspundă nevoii imperative de a înfrunta oarecum moartea și doliul pe care civilizația contemporană le-a acoperit sub un văl de tăcere absolută”. A vorbi despre moarte înseamnă a-ți pune problema propriei tale morți. Preocuparea pentru moarte poate să dezvolte anumite frici personale. ,,Moartea”, de altfel, este considerat un subiect macabru și se crede că nu există un motiv temeinic pentru a ne ocupa cu așa ceva.
Fiecare boală, în special cea cronică, care amenință viața, este de cele mai multe ori neînțeleasă și nedorită, și provoacă răzvrătire, tulburare, neliniște, anxietate, frică și durere. Mai ales astăzi, în zilele noastre, în societatea consumistă în care trăim, o lume cu multe facilități, cu plăceri nenumărate, o lume ajunsă la saturație din pricina bunurilor materiale și a soluțiilor ușoare sub forma diferitelor ,,analgezice”, taina ascunsă a durerii este văzută ca o nenorocire, suferință, pedeapsă, blestem, și provoacă de obicei teamă și groază.
Materialiștii de multă vreme au lepădat orice formă de religiozitate și, cum am spus anterior, au îndumnezeit trupul și banul. Omul astăzi nu mai vrea să aibă îndatoriri și obligații. Dorește să aibă numai drepturi. Drepturi pentru care suferă înfricoșător. Singură iubirea de materie nu poate să-l facă niciodată pe om nestricăcios. Caracter dobândește cineva iubind Duhul. Dacă în relațiile omenești nu este Hristos, aceste relații sunt gata să se dărâme. Dacă omul nu iese din duritatea ego-ului său pentru a intra în iubitorul de oameni „tu” și nu are o întâlnire personală cu Dumnezeul Cel Viu, se va osteni în zadar. Dacă nu ne încredințăm lui Dumnezeu și semenului nostru, vom suferi de singurătate.
Trăim într-o epocă în care predomină o stare generală de dezordine, tulburare, criză, de îndoială și collaps al ideilor, al principiilor, moravurilor și al tuturor fundamentelor. Obtuzitatea, lăcomia, saturația, înstrăinarea domnesc peste lume. Avem un elan spre iubirea de stăpânire, spre iubirea de sine, de slavă, de plăcere, de câștig și de arginți. Uriașe dezastre ecologice pe întreaga planetă nenorocesc viața oamenilor. Drepturile nescrise ale omului funcționează adeseori pe baza obligațiilor fundamentale ale oamenilor. Domină principiul antievanghelic „Este mai fericit a lua decât a da”.
În zilele noastre întrebarea care este scopul principal al vieții se aude cu indiferență într-o lume care nu se interesează de esență, de adevăr și de valoarea lucrurilor. Din nefericire, multă lume nu știe exact pentru ce trăiește.
Trăim deja de ceva vreme o prăbușire a valorilor vieții. Este vorba despre o criză serioasă, nu atât economică, socială sau culturală, ci în primul rând, duhovnicească. Tot ceea ce s-a cucerit de veacuri, este acum insultat, batjocorit, călcat în picioare. Nici o emoție, nici un sentiment, nici un respect pentru tot ceea ce este sfânt.