Există un tip de singurătate – singurătatea firească – care nu este patologică, ci creativă, plină de viaţă şi de har. Ea este ilustrată de despărţirea firească de lume, despărţire pe care o instituie monahii. Este vorba despre un fel de rugăciune căreia ar trebui să-i consacrăm toţi mult timp. Trebuie să fim în stare să ne retragem din mulţimile zgomotoase care sunt atât de superficiale, surse de atâta distragere şi atât de contra-productive – într-o repliere care oferă sănătate, frumuseţe şi bine. Este important să învăţăm să ne închidem comunicării constante cu mulţimea care nu ne îngăduie să fim singuri cu noi înşine şi, drept urmare, nu ne face în stare să fim cu Cel care este întotdeauna în aşteptare, Logosul întrupat de Dumnezeu. Trebuie să ne facem timp pentru a afla calea pentru acest alt gen de comunicare sfântă pe care ne-o îngăduie singurătatea firească.Şi trebuie să ne consacrăm acestei cunoaşteri cu grijă, cu un program ordonat, disciplinat.
Vă rog să aveţi clar în minte faptul că noi nu vorbim despre cei ce caută să scape de preocupările lumeşti pentru a se odihni, pentru a vedea apusuri frumoase de soare, pentru a contempla cerul înstelat. Aceste activităţi nu sunt duhovniceşti. Nu vorbim nici atât despre cei ce caută să mediteze folosind tehnici de origini îndoielnice pentru a obţine rezultate îndoielnice. Şi nu discutăm nici despre cei care consacră momente fugitive unor reverii superficiale şi care pretind că se pocăiesc când sunt cuprinşi de nişte emoţii sentimentale, la aducerea aminte de păcatele din tinereţe. Şi în mod sigur nu vorbim despre cei care sunt plini de bune intenţii, însă care au naivitatea să creadă că viaţa duhovnicească a isihiei, sfânta liniştire, constă în plimbări pe malul mării cu o metanie în mână. În sfârşit, nu vorbim despre turiştii duhovniceşti care vizitează locurile sfinte şi conversează cu îndrăzneală cu persoanele sfinte, însă care nu-şi reneagă egoul, nici nu-şi jertfesc voia. Astfel de activităţi nu sunt decât încercări superficiale de evadare din viaţă, printr-o adâncă visare şi o imaginaţie capricioasă.
Singurătatea despre care vorbim ţine de isihie, de sfânta liniştire – realizată cu un efort ascetic – care ne eliberează din singurătatea lumii, chiar dacă noi înşine ne aflăm într-un oraş zgomotos sau într-o familie dezorganizată. Vorbim despre perseverenţa şi despre răbdarea care ne ajută să cercetăm rădăcinile cele mai adânci ale existenţei noastre şi să-i înţelegem limitele, care risipește întunericul ce ne sfârşeşte şi ne descurajează.
Trebuie să învăţăm să ne rugăm. Avem nevoie de privegheri, de trezvie – o trezvie constantă într-o postură nemişcată şi în linişte.
Când mă aflu lângă Dumnezeu, de ce să mă tem? El m-a călăuzit spre locul în care pot fi călăuzit de El. Fără să aştept nimic de la prieteni şi de la cunoştinţe – dezamăgit amarnic de arte, tehnologie, ideologii, pierzând orice interes pentru pălăvrăgeala în societate şi pentru codurile sociale lipsite de sens – mă apropii de privilegiul deznădejdii. Devin conştient că, în goliciunea mea, Dumnezeu Însuşi este aici pentru a mă acoperi cu adevărata nădejde. Şi în această minune, Preasfânta şi toţi sfinţii sunt prezenţi pentru a-şi aduce sprijinul.
În această singurătate firească – această dumnezeiască singurătate – aflu ajutor. Măştile de actor pe care am simţit nevoia să le port – sau care mi-au fost impuse – le-am aruncat. Eram într-o stare tristă. În fiecare seară aveam nevoie să merg la o altă întâlnire, să fac parte dintr-un alt grup, căci trebuia să fiu integrat undeva. Permanent îmi schimbam masca. Cu toate acestea, acum, retrăgându-mă în sinea-mi, încep să trăiesc, să conştientizez că sunt un copil al lui Dumnezeu, pentru a-mi descoperi identitatea unică şi de neînlocuit, chipul meu, persoana mea. Încep să observ lucrarea patimilor. Pot să-mi văd puterile şi limitele. Am ispăşit greşelile, fantasmele, excesele, apatia şi nepăsarea.
O hotărâre categorică îngăduie să ne călăuzească paşii spre acest sanctuar singuratic al cunoaşterii de sine şi de Dumnezeu. În acest sanctuar al singurătăţii, singurătatea care fusese spaimă devine desfătare. Căci cel ce este cu Dumnezeu nu poate fi niciodată singur, deoarece el este în dialog cu el însuşi şi cu Dumnezeu. Aici ne aflăm noi înşine cu mai puţin individualism şi cu mai multă iubire pentru ceilalţi. Găsim lacrimi pentru durerea şi suferinţa fraţilor şi surorilor noastre şi puterea de a ne înmulţi efortul pentru a-i ajuta. Căci glasul care se aude din adâncimile celui solitar străbate norii şi-L ajunge pe Dumnezeu Unul şi Întreit, Care întotdeauna ascultă şi întotdeauna răspunde.
Monahul Moise Aghioritul