Materialiștii de multă vreme au lepădat orice formă de religiozitate și, cum am spus anterior, au îndumnezeit trupul și banul. Omul astăzi nu mai vrea să aibă îndatoriri și obligații. Dorește să aibă numai drepturi. Drepturi pentru care suferă înfricoșător.
Singură iubirea de materie nu poate să-l facă niciodată pe om nestricăcios. Caracter dobândește cineva iubind Duhul. Dacă în relațiile omenești nu este Hristos, aceste relații sunt gata să se dărâme. Dacă omul nu iese din duritatea ego-ului său pentru a intra în iubitorul de oameni „tu” și nu are o întâlnire personală cu Dumnezeul Cel Viu, se va osteni în zadar. Dacă nu ne încredințăm lui Dumnezeu și semenului nostru, vom suferi de singurătate. În ciuda tuturor încercărilor noastre, viața noastră nu se va schimba. Se va cufunda zilnic în monotonie. În golul duhovnicesc se dezvoltă ipocrizia. Viața grecului modern, influențat de modul de viață apusean, a fost lăsată pradă hiperconsumului. Din nefericire, în lumea noastră conduc fariseii.
Tendința de a deveni autonomi printr-o demonică centrare pe individualism cu un singur scop, fericirea și bunăstarea, creează un climat glacial, care adâncește criza. Către acest lucru tinde și televiziunea: reușit este considerat, cum spuneam, numai cel tânăr, cel frumos, cel puternic, cel bogat. Nici un cuvânt despre educație, credință, idealuri, moravuri sau caracter. În casele oamenilor s-au mărit televizoarele și s-au împuținat discuțiile. Ar trebui să se trezească conștiința, să-și amintească de neprihănirea copilăriei, să se reînfierbânte credința, să se dezvolte o luptă bună pentru pocăință, întoarcere și înviere. Trebuie să se regăsească iarăși frica de Dumnezeu, rostul adânc al existenței omului, sfințenia persoanei umane unice. Merită să se descopere religiozitatea curată, respectul reciproc, înțelegerea reciprocă, întrajutorarea. Conștiința nu se mai poate să suporte încununarea răului. Este chemată să se revolte, să reacționeze, să depună mărturie despre adevăr.
Nu trebuie să mai rămânem într-o înregimentare de masă care duce la deznădejde. Este nevoie de o luptă optimistă. Fiecare să aprindă în întunericul existent lumânarea lui și ușor-ușor se va lumina întunericul care ne apasă. Unealta schimbării lumii se află în mâinile fiecăruia dintre noi. Criza nu ar trebui să ne lase într-o critică monotonă, cârtitoare, clamată în gura mare. Să începem cu autocritica. De acolo va începe reconstrucția. Lacrimile să ne spele fărădelegile noastre.
Cuvântul Bisericii lui Hristos nu s-a epuizat, nici nu s-a degradat. Să fie ascultat din nou cu atenție, mai întâi de noi, cei care îl rostim. Într-o lume a corupției, a înșelării, a suspiciunii, a minciunii, lingușirii și cruzimii, să se facă auzite Fericirile Domnului, cuvintele sfinților, înțelepciunea bătrânilor pustiei. Să nu ne împiedice nici o slăbiciune, lenevire, fugă de osteneală și amânare. Cu sfânta iubire a Cuviosului Paisie, suntem chemați la lupta vitează a restaurării persoanei, la tainica și mistica ridicare, la continua tăiere a patimilor și a dobândirii virtuții. Omul este numit liber ca să aleagă binele, frumosul, sfințenia, veșnicul, luptând cu putere și cu smerenie, și nu fatalist sau trândav.
Plutocrația și dominarea materiei sunt împotriva lui Dumnezeu și leagă omul de ele. O viață neliberă și fără principii morale dă plictiseală, monotonie, frică, durere. Scopul niciodată nu sfințește mijloacele. Binele va veni numai într-un mod bun. Pentru un bine general nu poate fi desființat binele personal. Dostoievski zice în chip înțelept : „Nu se poate să avem o pace universală care să se bazeze pe sângele pierdut al unui copil curat”. Omul este scopul, nu un mijloc.
O altă pricină a crizei serioase a vremurilor noastre este vânarea fără oprire a plăcerii. A unei plăceri iraționale, care, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul are drept rezultat durerea. Plăcerea nu constă numai în adorarea trupului, ci și în obscenitate și nerușinare, în necredință, fericire nestăpânită, samavolnicie. Această durere care vine din plăcerea irațională poate să devină deșteptătoare sau propulsoare pentru scuturarea de viața târâtoare la pământ. Durerea să dea autovindecarea. „Gata până aici. Așa nu mai merge!”, să-și zică tare omul acum sieși. Deznădejdea pentru rătăcirea noastră să ne dea nădejde, curaj și putere. Sentimentul singurătății pe care ni-l dă în final vânarea de neoprit a plăcerii să ne dea cuget viteaz pentru dezrobirea din răul obicei.
Vânarea plăcerilor a fost demascată deja. Patimile sunt dezmierdate și lăudate. La jocurile televizate omul se auto-înjosește și plătește și se bucură pentru „dezbrăcarea” lui publică. Fățarnicii pozează în nefățarnici. Pe de altă parte, cum spunea înțeleptul gheronda Emilianos Simonopetritul, „de obicei cei imorali vorbesc mult despre morală și sunt foarte serioși!”. Cu adevărat, mare boală este moralizarea din partea oamenilor imorali. Scriitorul Anghelos Terzakis zicea cât de extraordinare sunt performanțele oamenilor astăzi în două domenii principale: în progresul tehnologic și în desăvârșirea ipocriziei! Morala oamenilor cu adevărat neipocriți ține încă lumea noastră. Acest lucru poate să aibă și costuri, dar are și câștigul unei prețioase păci a inimii. O viață curată, cinstită, îi face deseori pe cei învinși să fie biruitori. Poate să nu ofere locurile cele dintâi în societate, dar dăruiește o conștiință senină și acest lucru este, neîndoielnic ceva în mod special semnificativ.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, în celebrele lui cuvinte despre dragoste, spune cum din felul în care ne folosim de lucruri devenim răi sau virtuoși. Există uz și abuz, exces, săturare, prisos și desfrâu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că nu este păcat vinul, ci beția. Lepădarea oricărei limite nu înseamnă neapărat adevărată libertate. Omul lumesc, tulburat de prezența lui Dumnezeu în lume, L-a îndepărtat, socotind că astfel va primi netulburat deplina lui libertate. Ceea ce îl interesează în principal pe om astăzi este să câștige mulți bani, să prospere, să nu-l deranjeze nimeni. Așa ajunge să-și astupe glasul conștiinței lui. Am ajuns să avem o tehnologie înaltă și o umanitate destul de joasă.
În final, multele înlesniri au ajuns să îngreuneze viața și, cum am spus-o iar și iar, multa odihnă ne-a adus multă trândăvie. Este deseori vorba despre „calitatea vieții”, „ridicarea nivelului de trai”, „creșterea venitului până peste cap”, dar nu pentru micșorarea valorilor duhovnicești, lepădarea legilor sfinte, tăgăduirea adevărurilor de viață dătătoare. Cei sensibili, cei timizi, cei cinstiți, cei politicoși nu au loc într-o lume centrată pe individualism și putere. Lipsa bucuriei ființiale din viața multora va crea o întrebare interesantă cu privire la încotro ne îndreptăm. Viața prezentă este un loc al examenelor pentru intrarea în viața veșnică. Acest lucru nu este îngăduit să-l uităm niciodată. Nu suntem nemuritori pe pământ. Suntem oaspeți pe pământ, călători și vremelnici. În exteriorul chiliei, un monah athonit a scris: „Astăzi a mea, mâine a altuia, niciodată a nimănui”. În lumea aceasta existăm ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Eșecul acestei cunoștințe esențiale cu Dumnezeu constituie cea mai mare tragedie a omului. Întâlnirea omului cu Dumnezeu îi va da împlinire și absolută bucurie.
Monahul Moise Aghioritul, Pathoktonia [Omorârea patimilor], Atena, 2011