Sfânta Maria Egipteanca, Uşile pocăinţei, Universul Credinţei, 6 aprilie, TVR 1
Interviu cu pr. Gheorghe Oprea, Paraclisul Institutului de Edocrinologie-Parhon
Sursa: www.tvr.ro
Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Acesta este secretul călugărilor și al tuturor celor care duc viață duhovnicească începând de la marii Părinți ai pustiului.
Pentru ei, această chemare plină de credință și dragoste a Domnului Hristos a devenit una cu respirația sufletului lor. Iubesc, de asemenea, ca în fiecare zi să spună: „Preasfântă Treime, slavă Ție”, „Slavă Domnului pentru toate”, „Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, mântuiește-ne pre noi”.
Sînt unii care se fac pe ei înşişi fameni pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
– Care sînt argumentele biblice pentru viaţa monahală?
– Cred că există, mai degrabă, exemple decît argumente biblice pentru viaţa monahală. Printre personajele Vechiului Testament aş aminti mai cu seamă pe Proorocul Ilie, iar în Noul Testament pe Sfîntul Ioan Botezătorul, pe însuşi Hristos şi Maica Domnului.
Monahismul, potrivit învățăturii Părintelui Sofronie Saharov, nu este o născocire omenească. El constituie un imperativ categoric al duhului pentru cel care se atinge de focul iubirii lui Hristos, iubire care se jertfește pe sine pentru ca ceilalți să trăiască și își primește moartea ei. Monahismul este plin de recunoștința omului la jertfa lui Hristos și în esență nu este altceva decât împlinirea cuvântului Mântuitorului: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tată, și pe mamă, și pe femeie, și pe fiu, și pe fiică, și pe frați, și pe surori, până și viața sa, nu poate fi ucenic al Meu” (Luc.14, 26), iar ,,cel ce-și pierde viața pentru Mine, acela o va mântui” (Luc. 9, 24).
Întru acestea se cearcă răbdarea omului şi se arată dorul ce-l are către Dumnezeu.
Frate, de voieşti a te face monah, întâi socoteşte în gândul tău că de acum te-ai mutat din viața aceasta, iar lumea aceasta şi slava ei socoteşte-o ca pe o colibă părăsită; că dacă nu te vei găti astfel pe sineţi, nu poţi să vieţuieşti precum se cuvine călugărilor şi să biruieşti patimile şi poftele cele lumeşti, care pogoară pe oameni întru pierzare. Că nemincinos e Cel ce zice: „Că oricine voieşte să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sineşi, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine.
Viaţa monahului este lăuntrică, duhovnicească, pe când viaţa în lume e în afară. Una cu alta nu seamănă.
Mirenii mai vin la mănăstire pentru rugăciune, călugării nu se mai duc în lume să se odihnească. Toate profesiunile au vacanţă sau concediu, numai călugăria nu. Aşa ceva ar însemna încetarea călugăriei.
Începutul celui care doreşte să-şi asume viaţa monahală este însoţit de semne. Cei care intră în monahism ştiu acest lucru. E mai mult decât dorinţa care îmboldeşte pe cineva către această vieţuire, deşi această dorinţă este chiar temelia ei.
Se petrec însă şi alte întâmplări în care se vede clar mâna lui Dumnezeu. Acestea vor sluji mai târziu ca reazem dătător de nădejde pentru a putea termina ceea ce ai început şi te determină să-ţi fixezi şi să-ţi duci la împlinire scopul.
Viețuirea monahală înseamnă autodăruire și supunere față de Legea dumnezeiască, sărăcie de bunăvoie, înfrânare, îndurarea răului și nevoință, alături de rugăciunea neâncetată, spre împlinirea a toată virtutea, și îndelunga răbdare, în vederea desăvârșirii.
Dumnezeiescul Ioan Scărarul definește monahul în felul următor: “Monahul este strădania neâncetată a firii și păzirea neântreruptă a tuturor simțurilor; este trup cast, gură curată și minte luminată. ”
– Cum pot să împac tehnologia actuală la care am acces: telefon mobil, calculator, mașină, cu viața monahală pe care mi-am dorit-o și am făgăduit-o?
– În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos este scris că „orice cărturar cu învățătura despre Împărăția Cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi” (Mat. 13, 52).
– Ce ne spuneţi despre credincioşii care vin la mănăstiri?
– Să ştii că nu vin credincioşii la mănăstiri pentru noi, ci pentru credinţa lor curată că la mănăstriri este mai multă credinţă şi viaţa călugărilor este mai aleasă. Eu aşa cred, că Dumnezeu nu ţine mănăstririle pentru noi, călugării, că suntem păcătoşi; ci le ţine pentru credinţa credincioşilor iubitori de Hristos. Poporul român este un popor de aur! Credincioşii din lume sunt mai buni ca noi!
Să ne dea Dumnezeu tuturor, fraţi şi surori, să păstrăm devotamentul faţă de chemarea noastră! Căci votul credinţei nu se referă numai la monahi.
Domnul, scrie Sfântul Efrem Sirul, nu caută un monah sau un mirean, un om învăţat sau un om de rând, un bogat sau un sărac, ci numai o inimă, care arde de dorinţă pentru El, plină de bunăvoinţă sinceră de a fi credincioasă Lui şi poruncilor Lui!
Omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Așadar, pentru faptul că e creat „după chip”, Dumnezeu a așezat în el virtuți care sunt ale Sale. L-a dăruit însă și această „asemănare” care ține de harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu, pentru a participa și a fi în comuniune directă cu Dumnezeu.
Omul a fost chemat să se manifeste și să-și exprime liber iubirea sa în relație cu libertatea lui Dumnezeu, libertate care se manifestă cu ajutorul harului lui Dumnezeu primit prin suflarea de viață cu care a fost înzestrat la creația sa.
Pentru a putea înțelege care este misiunea mănăstirii în lume și cum se lucrează ea, avem nevoie să vedem ce înseamnă monahii și mănăstirile în Biserică, ce înțelegem prin lume și care este relația dintre monahi și poporul lui Dumnezeu din lume.
În limba română folosim pentru viețuitorii mănăstirilor trei termeni: monahi, respectiv monahii, călugări, respectiv călugărițe, și părinți, respectiv maici.
Viața Sfântului Serghie de Radonej noul făcător de minuni (cu subtitrare în l. română)
Un documentar din seria Ceresc și pământesc, episodul al treilea: Monahismul.
Monahul este „rugător pentru întreaga lume”, spune Sfântul Siluan Atonitul despre mijlocirea prin care monahii slujesc întreaga umanitate. Dar rugăciunea, curățitoare a sufletelor, este și maica tuturor faptelor bune.
Așa cum am spus, istoria arată cu prisosință calitatea mănăstirilor de a fi izvor de sfințenie, de bine, adevăr și frumos. Tezaurul liturgic și iconografic al Bisericii își are punctul de plecare în ostenelile călugărești.
Spaima multora faţă de textele patristice (Pateric, Filocalia etc.) este generată de adresanţii primari ai acestora: monahii. Sunt deci, am putea gândi, nişte cărţi care nouă, celor din lume, nu au nimic să ne mai spună.
Este aici o înţelegere greşită a monahismului. Nu există o separaţie ontologică între călugări şi mireni. Nu există o Evanghelie pe care Domnul a lăsat-o monahilor şi o alta pe care să o fi lăsat oamenilor de rând. Trupul lui Hristos, Biserica, nu cunoaşte astfel de împărţiri. Cunoaşte însă diferenţe.
Lucrarea de faţă prezintă o sinteză a tot ce a scris autorul (Părintele Placide Deseille) despre monahism, un mic manual de prezentare a vieţii duhovniceşti. Într-o lume occidentală în mare majoritate şi din păcate, profund atee şi materialistă, în care viaţa este trăită contrar perceptelor evanghelice, monahii, dar şi creştinii ortodocşi laici sunt îndemnaţi să se străduiască să-L mărturisească pe Hristos prin întreaga lor viaţă.
Cartea pe care v-o propunem astăzi spre lecturare este editatată la Editura Doxologia şi reprezintă o sinteză clară şi riguroasă a principalelor aspecte ale monahismului ortodox, insistând asupra caracteristicilor vieţii duhovniceşti, aşa cum trebuie ea trăită atât de monahi, cât şi de credincioşii mireni.