Monahul este „rugător pentru întreaga lume”, spune Sfântul Siluan Atonitul despre mijlocirea prin care monahii slujesc întreaga umanitate. Dar rugăciunea, curățitoare a sufletelor, este și maica tuturor faptelor bune.
Așa cum am spus, istoria arată cu prisosință calitatea mănăstirilor de a fi izvor de sfințenie, de bine, adevăr și frumos. Tezaurul liturgic și iconografic al Bisericii își are punctul de plecare în ostenelile călugărești.
Din mănăstiri au iradiat în lume iconografia, imnografia și alte îndeletniciri prin care monahii au încercat să transpună frumosul nevăzut în frumos văzut, din mănăstiri s-a revărsat, în general, o întreagă cultură a comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, a dragostei unite cu adevărul, a milosteniei unite cu dreptatea.
Dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele au fost sămânța multor fapte care mai apoi au devenit adevărate instituții în lume. Acesta este sensul pe care tradiția Bisericii l-a transmis peste veacuri și care ar trebui restaurat astăzi, când secularizarea nu înseamnă doar despărțirea accentuată a vieții și a culturii societății de viața și de cultura Bisericii, ci, între alte separatisme pe care le implică, duhul secularizării propune și dezbinarea mănăstirii de parohie, a spiritualității și a culturii monahilor de spiritualitatea și cultura mirenilor.
Începutul unei lucrări de zidire sufletească se face în mănăstire, în cuptorul încercărilor duhovnicești, în retragerea cea dinăuntru, unde se lucrează rugăciunea și unde, tainic, monahul ascultă glasul lui Dumnezeu și se lasă cuprins în lucrarea Lui. Însă continuarea și desăvârșirea lucrării prin cuprinderea oamenilor în ea trebuie să se facă în lume, căci lucrarea Sfintei Treimi trebuie să strălucească în întreaga lume, ca nimeni să nu fie lipsit de binele care îl poate zidi sufletește.
Arhim. Melchisedec Velnic, Starețul Mănăstirii Putna
Cuvinte către tineri 2015, editat de Mănăstirea Putna