Monahul este „rugător pentru întreaga lume”, spune Sfântul Siluan Atonitul despre mijlocirea prin care monahii slujesc întreaga umanitate. Dar rugăciunea, curățitoare a sufletelor, este și maica tuturor faptelor bune.
Așa cum am spus, istoria arată cu prisosință calitatea mănăstirilor de a fi izvor de sfințenie, de bine, adevăr și frumos. Tezaurul liturgic și iconografic al Bisericii își are punctul de plecare în ostenelile călugărești.
Spaima multora faţă de textele patristice (Pateric, Filocalia etc.) este generată de adresanţii primari ai acestora: monahii. Sunt deci, am putea gândi, nişte cărţi care nouă, celor din lume, nu au nimic să ne mai spună.
Este aici o înţelegere greşită a monahismului. Nu există o separaţie ontologică între călugări şi mireni. Nu există o Evanghelie pe care Domnul a lăsat-o monahilor şi o alta pe care să o fi lăsat oamenilor de rând. Trupul lui Hristos, Biserica, nu cunoaşte astfel de împărţiri. Cunoaşte însă diferenţe.
Lucrarea de faţă prezintă o sinteză a tot ce a scris autorul (Părintele Placide Deseille) despre monahism, un mic manual de prezentare a vieţii duhovniceşti. Într-o lume occidentală în mare majoritate şi din păcate, profund atee şi materialistă, în care viaţa este trăită contrar perceptelor evanghelice, monahii, dar şi creştinii ortodocşi laici sunt îndemnaţi să se străduiască să-L mărturisească pe Hristos prin întreaga lor viaţă.
Cartea pe care v-o propunem astăzi spre lecturare este editatată la Editura Doxologia şi reprezintă o sinteză clară şi riguroasă a principalelor aspecte ale monahismului ortodox, insistând asupra caracteristicilor vieţii duhovniceşti, aşa cum trebuie ea trăită atât de monahi, cât şi de credincioşii mireni.
Asceza personală a credinciosului, urmând pilda celei monahale, cuprinde răbdarea, înfrânarea, pocăința, îndelunga răbdare, abstinența, postul privegherea, isihia, osteneala, durerea. Acestea constituie asceza.
Asceza este, înainte de toate, cheia bisericească ce deschide larg ființa noastră intrării lui Dumnezeu. „Chiar dacă ajunge cineva la piscul virtuții, tot are trebuință de osteneala ascezei”, zice avva Filimon, nu mai are nici războaie, nici ispite, nici probleme, dar asceza trebuie continuată.
Hristos nu a rânduit monahismul ca o poruncă – cu toate că el este calea spre desăvârşire – pentru că nu a vrut să pună asupra tuturor povară grea.
De aceea, atunci când tânărul bogat l-a întrebat pe Hristos ce să facă pentru a se mântui, El i-a răspuns: „Păzeşte poruncile.” Iar când tânărul a spus că le păzeşte şi a întrebat: „Ce-mi mai lipseşte?”, Hristos i-a spus: „Un lucru iţi mai lipseşte. Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi vinde tot ce ai… şi vino de urmează Mie”.
Ai jurat că te duci la mănăstire? Draga tatii, să nu mai faci jurăminte dintr-astea. Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mănăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul…
Dar să nu mai juri, tată. Să spui întotdeauna: „Uite, dacă o să-mi stea în putere și dacă o să mă ajute Dumnezeu, am să fac cutare și cutare…” Așa, tătucă. Nu-ți pierde gândul bun. Și dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze, puișorule… Ai toată blagoslovenia să iubești viața curată.
Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decât de cele duhovniceşti, Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere.
-Cum vedeţi reînvirea duhovnicească a monahismului?
““Mănăstirea nu trebuie gândită nici de cei care trăiesc în ea, nici de cei care vin la mănăstire ca o prelungire a pământului.
Dacă este prelungire a pământului, n-are rost să existe. Pământul e destul. Părinţii cei duhovniceşti de odinioară, care au făcut mănăstiri în pustie, de exemplu Sfântul Pahomie, au înconjurat mănăstirea cu zid. De ce? Să se ştie până unde ţine lumea – şi de unde începe mănăstirea. Este un lucru extraordinar! Să ştii că dacă eşti în mănăstire nu mai eşti în lumea largă, ci eşti într-un loc anume al lui Dumnezeu. Lumea cealaltă este în afară de mănăstire.
– O persoană a avut în minte să vină la mănăstire și apoi a început să se teamă. O putem ajuta?
– Pentru astfel de lucruri nu cred că există rețete. Este o persoană anume și un caz anume. Dacă frica pe care o are este rodul unei ezitari și al unei nestatornicii, trebuie să cercetăm hotărârea persoanei respective de a fi sau a nu fi cu noi. Pentru că este adevărat: așa cum nu putem mânca cu dinți care se clatină, tot așa nu putem avea în mănăstire monahi sau monahii care sunt nehotarâți și nestatornici.
Suferința
Suferința în vremurile noastre este limbajul comun al omenirii. Suferința este întotdeauna foarte benefică dacă o primim cum trebuie. Dacă facem din durerea suferinței energie pentru convorbirea noastră cu Dumnezeu, atunci suferința devine foarte prețioasă, fie că este o suferință de bunăvoie sau fără de voie. […] Și, desigur, atunci când suferim pe nedrept, durerea acestei suferințe este de mare preț înaintea lui Dumnezeu și poate să susțină dialogul nostru cu Domnul, de la Care vom primi vindecare, vom primi totul și nu vom duce lipsă de nimic.
Hristos Domnul atunci iubeşte mai mult Biserica-Mireasa Sa, când picură sânge din ea. S-a jertfit pentru ea din iubire, a întemeiat-o prin jertfă şi suferinţă, de aceea Biserica renaşte prin suferinţă şi Îi întoarece lui Dumnezeu dragostea tot prin jertfă şi suferinţă.
În iconomia Sa, Iubitor de oameni fiind, dar şi Drept Judecător, Dumnezeu a îngăduit ca Biserica în vremurile ’’fericirii roşii’’ să fie încercată şi prigonită. Întreaga istorie a Bisericii nu este altceva decât un şir de lungi suferinţe prin care ea a reînviat, a devenit mai puternică, mai măreaţă şi purificată.
În icoanele ortodoxe, stâlpnicii apar desenați ireal, de la brâu în sus, îmbrăcați în haine călugărești, și neapărat suiți pe o coloană înaltă, de lemn.
Sfinții Deșertului sunt uimitori prin felul lor de a trăi (în văzul lumii, doar cu cerul drept acoperiș) și prin durata vieții (mulți au depășit 90 de ani)
– Poate veni gând să pleci la mânăstire, ca să fugi de lupta pe care ți-o dă lumea aici?
– Păi, nici nu te primește mânăstirea. După ce ai biruit totul, atunci vii la mânăstire. Dacă nu ai reușit acolo, aici, la mânăstire, cum poți să birui? Spune Mântuitorul: „Dacă Eu vă spun niște lucruri omenești, și nu le pricepeți, cum o să pricepeți dacă v-aș spune lucruri cerești”?
Mărturii ale arhimandritului Victorin Oanele (1 febr. 1931– 24 oct. 2014)
Mulţi călugări am cunoscut de-a lungul anilor, dar părintele Victorin Oanele a fost unul dintre cei mai smeriţi monahi, căruia am încercat să-I iau un interviu. M-a primit zâmbitor, cu privirea pierdută undeva dincolo de vârfurile semeţe ale brazilor, făcându-mi semn să îl urmez. N-am apucat să-i spun de ce am venit, pentru că a început să-mi arate rând pe rând, toate comorile bătrânei mănăstiri.
Părinţii pustiei egiptene, 26 ianuarie 2014, Universul Credinţei, TVR1, Sursa: www.tvr.ro
În martie 1959, problema seminariilor monahale era reanalizată de funcţionarii Departamentului Cultelor, într-un referat arătându-se: „Nici una dintre acestea nu sunt şcoli pentru pregătirea deservenţilor de cult, ci ele servesc ca piese în acţiunea de intensificare şi dezvoltare a vieţii monahale iniţiată şi dusă de Patriarh (…).
Atât punerea acestor şcoli sub conducerea patriarhului, cât şi declararea ca stavropighii a mănăstirilor care le adăpostesc sunt acte nejustificate şi reprezintă doar mijloace prin care s-a căutat ca ele să poată fi folosite de patriarh în scopul urmărit de el în legătură cu viaţa monahală. Din analizarea organizării şi funcţionării seminariilor monahale pentru călugăriţe, rezultă următoarele:
Al doilea seminar pentru monahii a fost deschis la 20 martie 1949 de către Întâistătătorul român la Mănăstirea Văratec. În primul an de studiu au frecventat 51 de eleve, monahii şi surori, iar un an mai târziu, printr-o hotărâre a Sfântului Sinod din 5 octombrie, seminarul a fost mutat la Mănăstirea Agapia, având hramul „Cuvioasa Parascheva“, şi conducerea asigurată de maica stareţă Veronica Constantinescu.
Cele mai multe subvenţii pentru buna organizare şi funcţionare a seminarului veneau din partea Patriarhiei Române şi a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. În 1950, seminarul avea 8 profesori şi 35 de eleve în clasa a I-a, 14 eleve în clasa a II-a şi 26 de eleve în clasa a III-a.