Mulţumesc lui Dumnezeu că ne‑a binecuvântat să fim iarăşi împreună. Aşijderea şi Preasfinţitului Gurie, care mă cinsteşte şi mi‑a oferit putinţa de a fi în părtăşie cu sfinţiile voastre. Nădăjduiesc că, pentru rugăciunile sfinţiei sale, Dumnezeu mă va învrednici să rostesc câteva cuvinte (de folos). Mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru că pot să fiu astăzi împreună cu frăţiile voastre, fiindcă noi toţi ne împărtăşim din marele dar al Duhului Sfânt – care este monahismul. Nu există vieţuire mai apropiată de cea a lui Iisus pe pământ decât cea monahală: o adevărată urmare a lui Hristos (imitatio Christi). Cu certitudine, nevoinţa cea mai de seamă în viaţa monahală este ascultarea (obedience). Mi‑e destul de greu să vorbesc astăzi, pentru că nu e lucru uşor să grăieşti monahilor şi, pe deasupra, eu sunt sigur că aveţi o experienţă duhovnicească mai adâncă decât a mea.
Esența vieții monahale
Mi‑aduc aminte că părintele Sofronie mi‑a spus odată că, atunci când le vorbeşti monahilor, cuvântul trebuie să aibă un caracter practic, concret. Şi zicea altădată: când le grăieşti oamenilor din lume, povesteşte‑le despre rugăciune; dar, când le vorbeşti monahilor, grăieşte‑le despre ascultare. Aceasta pentru că father Sophronie credea că esenţa vieţuirii monahale stă în nevoinţa ascultării. Sfinţii noştri părinţi ne spun că monahii, prin ascultare, devin asemănători lui Hristos – Care este chipul ascultării desăvârşite (pe care ne‑a şi arătat‑o).
Sunt sigur că ştiţi toate teoriile despre vieţuirea monahală de zeci de ori mai bine decât mine. De aceea aş vrea să vorbesc despre trei aspecte din vieţuirea monahală, pe care le consider a fi esenţiale.
Ascultarea e un privilegiu, şi nu o jertfă
Înainte de toate, aş vrea să afirm că ascultarea nu este o jertfă – aşa cum îndeobşte se spune. Ascultarea este un privilegiu şi o cinstire dăruită nouă de către Dumnezeu, ca să fim în stare să ne ridicăm la înălţimea cunoaşterii voii Sale. Iar din voia Sa cea sfântă izvorăşte viaţă din belşug. Adevăratul monah poartă în cugetul său doar două lucruri: numele lui Hristos şi cuvântul primit de la părintele său (avva) – şi leapădă toată grija cea lumească şi gândul său cel pământesc. Aceasta îl ajută să dobândească o minte neprihănită şi rugăciunea curată. Iar cel care dobândeşte darul rugăciunii curate, despre acesta, părintele Sofronie spune că, atunci când se roagă, el nu mai ştie dacă este în trup ori în afara lui, căci întreaga lui fiinţă este adâncită în Duhul lui Dumnezeu. Astfel, el primeşte o stare îndumnezeită şi se ridică la înălţimea voii Domnului. Iar aceasta este starea de dorit pentru tot creştinul şi, mai ales, pentru tot monahul.
„Fericiți cei săraci cu duhul”
Aşa cum am mai spus, (adevăratul) monah are doar două lucruri în mintea sa: the name of Christ şi cuvântul primit de la bătrânul său (the elder). Atunci când căutăm să ne rugăm neîncetat, noi mărturisim (de fapt) sărăcia noastră duhovnicească, dar şi adevărul că fără de Domnul nu putem face nimic (cf. Ioan 15, 5). Conştiinţa faptului că suntem săraci duhovniceşte este o mare binefacere, pentru că ea naşte în noi smerenia. Şi în Fericiri, Domnul ne‑a arătat o scară care ne poate ridica la o desăvârşire spirituală, a cărei primă treaptă este chiar această sărăcie duhovnicească: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor.” Şi este atât de importantă această treaptă, încât aş compara‑o cu matematicile superioare – către care tindem, dar pe care nu le putem înţelege dacă nu cunoaştem, mai întâi, aritmetica.
Astfel, prin chemarea neîncetată a numelui lui Hristos şi prin conştientizarea sărăciei noastre duhovniceşti, noi, de fapt, deprindem smerenia şi înţelegem că toate câte le avem le primim de la Dumnezeu. Ţinând în inimă cuvântul primit de la bătrânul nostru, în felul acesta ne răstignim mintea. Dar cea mai importantă lecţie în treaba aceasta este să nu ne punem încrederea în noi înşine, în mintea noastră, ci în Dumnezeu, Care poate să ne ridice şi din morţi. Această lepădare a raţiunii noastre, a înţelegerii noastre, este lepădarea cea mai importantă în vieţuirea monahală, pentru că ea Îi dă putinţa lui Dumnezeu să lucreze în vieţile noastre din ce în ce mai mult.
Aşadar, ascultarea este de mare trebuinţă pentru a ne curăţi mintea de toată grija cea lumească şi pentru a o înălţa la nivelul voii dumnezeieşti. Părintele Sofronie spunea (şi credea) că această virtute a curăţiei minţii este un dar special păstrat şi făcut monahilor de către Dumnezeu. Mulţi creştini, pe diferite căi ale vieţii, pot dobândi daruri mari ale Duhului: pot ajunge să facă minuni şi să făptuiască lucruri mai presus de fire, dar curăţia minţii – care duce la rugăciunea curată – este un dar rezervat monahilor. Iar aceasta se întâmplă din cauza ascultării.
Unitatea în duh
Acum aş vrea să vă mai spun şi altceva. Unul din lucrurile pe care ni le dorim foarte tare în mânăstiri este să avem această unitate duhovnicească între noi. Iar această unitate se exprimă tot prin ascultare faţă de cel care organizează viaţa în mânăstire, faţă de egumen. Dar dorul după unitatea de vieţuire duhovnicească nu trebuie să sălăşluiască numai în persoana stareţului, ci în inima fiecărui vieţuitor al mânăstirii.
Father Sophronie spunea că vieţuirea monahală este un exerciţiu spre a dobândi universalitatea, atotcuprinderea lui Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos, prin ascultarea Sa faţă de Tatăl, a devenit noul Adam şi poartă în El Însuşi pe tot omul care a venit la viaţă dintru începuturi şi până la sfârşitul lumii. Aceasta este moştenirea pe care a primit‑o în urma Patimilor, a Crucii şi a Învierii Sale.
Dar şi monahul – aşa cum spunem adeseori – devine un mijlocitor pentru întreaga lume. Cum se întâmplă asta? Dacă monahul sau monahia, atunci când se înfăţişează înaintea Domnului la rugăciune, poartă în inima sa întreaga obşte şi mijloceşte pentru ea înaintea lui Dumnezeu – acest lucru este bineplăcut lui Dumnezeu, Care Se uită în inimile noastre şi ne vede întreaga frăţietate. Şi, lucrând în felul acesta, Dumnezeu lărgeşte inima monahului până când acesta ajunge să cuprindă cerul şi pământul în rugăciunea sa de mijlocire. Aceasta nu este o simplă teorie.
Monahul de la Essex
Am să vă spun o poveste. Părintele Dionisie (din Albac) o ştie deja! Aveam la noi în obşte un călugăr foarte simplu. Iubea foarte mult mânăstirea şi lucra cât trei‑patru la un loc în fiecare zi. De multe ori am încercat să‑i spun că mai trebuie să se şi odihnească câte un pic, dar nu primea asta. Îmi spunea: „Sfinţia ta ai venit din tinereţe la mânăstire, însă eu am făcut asta doar la bătrâneţe. De aceea trebuie să recuperez timpul pierdut.”
Odată lucra în livadă, învelind trunchiurile pomilor, ca să nu‑i roadă iepurii în iarna ce avea să vină. Mai întâi, însă, i‑a văruit. Dar i‑a dat cu var de două ori. Atunci l‑am întrebat: „Dar nu ajungea o singură văruire?” El însă mi‑a răspuns: „Dacă erau ai mei îi văruiam o singură dată, dar pentru că sunt ai lui Dumnezeu i‑am dat cu var de două ori.” Avea această râvnă mare.
Într‑o zi, l‑am găsit în grădina din spatele casei cele vechi a mânăstirii plângând cu sughiţuri. Am încercat să vorbesc cu el, dar nu putea grăi. M‑am înfricoşat atunci, căci m‑am gândit că s‑a întâmplat ceva destul de serios. I‑am spus atunci: „Hai să mergem în biserică!” Ne‑am dus în biserică şi l‑am lăsat să plângă cu suspine până ce s‑a liniştit şi a putut să vorbească.
Când s‑a întâmplat asta, ce credeţi că mi‑a zis? „M‑am uitat în inima mea, iar unul dintre fraţi nu e acolo! Eu nu pot suporta starea aceasta”, mi‑a zis el printre suspine. Ce voia să spună era că i se răcise inima faţă de un călugăr din obşte, iar el nu‑l mai găsea acolo, în rugăciunea lui, în sufletul său. Şi era de nemângâiat, fiindcă simţea că întreaga lume era mutilată de această despărţire. Când am văzut asta, am înţeles că vorbele părintelui Sofronie nu sunt numai pentru intelectuali, ci ele sunt lucrătoare chiar şi în oamenii simpli. Prin ascultarea sa, acest om trăia unitatea întregii chinovii în inima lui. Aşadar, nu numai persoana stareţului, ci şi inima fiecărui monah este un centru al unităţii întregii obşti.
Maranatha
Şi acum o să spun altceva. M‑am gândit de multe ori că, aşa cum viaţa monastică (monastic life) ne pregăteşte pentru această universalitate a cuprinderii lui Hristos, tot aşa de bine ea este şi un exerciţiu care ne pregăteşte pentru A Doua Venire a Mântuitorului. Atunci când ne nevoim şi spunem „Da” – nu numai stareţului, ci şi fiecărui frate din obşte – şi, mai ales, când avem această dispoziţie de a spune „Da” fratelui nostru, această atitudine pozitivă, în numele lui Hristos (in the name of Christ), devine fire a noastră. În felul acesta, atunci când Iisus Hristos Se va arăta în slavă la Parusie, vom putea spune şi noi, folosind cuvintele Apocalipsei: „Da, Doamne, vino!” Acel mare „Da”. Pentru că este foarte important ca în acel moment să putem reacţiona în chip firesc, automat: „Da, Doamne” – dacă firea noastră este deprinsă cu această ascultare.
Ascultarea este o „taină” ştiută de toată lumea
Sunt multe alte lucruri pe care aş putea să le spun despre ascultare, dar aş vrea să vă ascult şi pe frăţiile voastre. Vedem în vieţile multor sfinţi că au fost dăruiţi cu multe harisme şi daruri, în clipele în care se aflau într‑o ascultare foarte mare faţă de bătrânii lor.
Îmi fuge acum mintea la Sfântul Simeon Nou Teolog căruia, odată, când era foarte obosit, bătrânul său, Sfântul Simeon cel Evlavios, i‑a spus: „Du‑te şi spune doar un «Sfinte Dumnezeule» şi apoi mergi de te culcă.” Şi a făcut ascultare, dar nici bine n‑a apucat să sfârşească «Sfinte Dumnezeule », că a şi fost răpit în slavă şi l‑a văzut pe bătrânul său de‑a dreapta lui Hristos, rugându‑se pentru el. De aceea era el atât de încredinţat în ascultarea faţă de stareţul lui. Aceasta este o taină, dar o taină ştiută de toată lumea. În momentele grele, monahul poate să iasă din starea de dificultate în care se află chemând rugăciunile bătrânului său. Această atitudine arată, de fapt, smerenie şi este bineplăcută lui Dumnezeu. Iertaţi‑mă!
Întrebări
Cum să‑mi dau seama dacă o persoană, care vrea să se închinovieze, are sau nu chemare către viaţa monahală?
Iertaţi‑mă, nu vreau să vă dezamăgesc, dar adevăratele chemări la viaţa monahală sunt cel mai greu de găsit în ziua de azi. Adevărata chemare monahală – însoţită de o adâncă pocăinţă – e cam greu de aflat în zilele noastre. Dar poate că e de ajuns să întâlnim o dorinţă sinceră de mântuire, o dorinţă suficient de puternică încât să biruie păcatul. Pentru că cel mai mare capital al unei mânăstiri este să aibă monahi – sau monahii – fără de păcat. Şi dacă novicele are suficientă tragere de inimă ca să se roage şi să primească har ca să biruie păcatele, atunci el va putea ţine piept ademenirilor potrivnicului.
Cum poţi să‑ţi împlineşti ascultarea de stareţ dacă nu te‑ai eliberat încă de patimi?
Cu greu reuşim noi să ne eliberăm de patimi. Puţini dintre noi ajung la această renaştere, la această măsură sporită. Dar, aşa cum am mai spus, dacă există în noi dorinţa sinceră de mântuire şi dacă punem în lucrare în viaţa noastră una din învăţăturile Bisericii: „Învredniceşte‑ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat să ne păzim noi”; apoi: „Învredniceşte‑ne, Doamne, în seara aceasta, fără de păcat să ne păzim noi”; iar mai târziu: „Învredniceşte‑ne, Doamne, să petrecem noaptea aceasta fără de păcat”, atunci este posibil. Pentru că acesta trebuie să fie modul de vieţuire a tot monahul şi al tuturor creştinilor. Monahismul nu este altceva decât un mod de viaţă creştin, dar un stil de viaţă căruia noi ne dăruim mai pe deplin. Şi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, până la urmă, nu contează căsătoria sau ne‑căsătoria, ci cât ne dăruim noi săvârşirii poruncilor dumnezeieşti. Iar dacă avem această dorinţă, atunci şi ascultarea faţă de stareţ (ori faţă de bătrân) se înscrie pe această linie: a păzirii poruncilor dumnezeieşti. La întâlnirea monahului cu bătrânul său (avva), ar trebui să ajungă acolo două rugăciuni. Bătrânul ar trebui să zică: „Doamne, descoperă‑mi voia Ta pentru monahul acesta care vine către mine!” Iar monahul ar trebui să rostească o rugăciune asemănătoare: „Doamne, descoperă‑mi voia Ta prin cuvântul părintelui la care mă duc!” Dacă aceste două rugăciuni se vor întâlni ori de câte ori se vor vedea şi monahii aceştia între ei, atunci fiţi încredinţaţi că până şi pereţii le vor glăsui voia lui Dumnezeu.
Mi se pare pilduitor (şi mişcător) ceea ce citim în viaţa Sfântului Pahomie despre ucenicul său, Sfântul Teodor cel Sfinţit. Atunci când Sfântul Teodor i‑a mărturisit Sfântului Pahomie un gând pe care‑l avea, acesta l‑a scos din ascultarea pe care o avea – aceea de îndrumător al întregii obşti pahomiene – şi l‑a trimis undeva, la pustie, ca să se pocăiască. Şi acolo, Sfântul Teodor a plâns zile şi nopţi în şir până când nu mai putea să‑şi ridice pleoapele nu pentru că fusese îndepărtat din obşte, ci pentru că‑l mâhnise pe bătrânul său avva.
Aţi vrut vreodată să vă faceţi sfânt?
Nu m‑am gândit niciodată la asta. Eu nu sunt vrednic să‑I mulţumesc Domnului pentru tot ceea ce mi‑a dăruit şi de aceea nu m‑am dus cu gândul până la sfinţenie.
George Crasnean lumeacredintei.ro