Un rol aparte în trăirea Evangheliei şi afirmarea învăţăturii Mântuitorului în viaţa de zi cu zi îl are monahismul, pe care, încă din primele secole creştine, îl întâlnim organizat sub ambele forme: anahoretic şi cenobitic. Aceşti creştini plini de Duhul, aceşti viteji ai Ortodoxiei strălucesc pe firmamentul Bisericii noastre ca nişte luceferi călăuzindu-ne din noaptea păcatului la lumina cea dătătoare de viaţă, atât prin viaţa şi exemplul personal, cât şi prin operele, minunile pe care le fac şi după trecerea de pe acest tărâm ca adevăraţi slujitori ai lui Hristos şi ai oamenilor.
Despre istoria, misiunea şi frumuseţea monahismului s-a scris încă din cele mai vechi timpuri, iar astăzi, după aproape un secol de ateism, privirea este îndreptată din ce în ce mai des spre aceşti oameni simpli la port, smeriţi la chip, evlavioşi în viaţa de fiecare zi şi sârguincioşi pentru cele sfinte, care fac să transpară în viaţa lor mesajul Evangheliei, deoarece monahii nu au ales acest fel de viaţă datorită faptului că se simţeau superiori restului comunităţii, ci din dorinţa sinceră de a se dedica total slujirii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea credincioşii familiarizaţi cu aceşti smeriţi slujitori adesea îi solicită să-i poarte în rugăciune, fiind convinşi că monahii sunt oamenii lui Dumnezeu – îngeri în trup -, oameni care îşi dedică cea mai mare parte a vieţii lor vorbirii cu Dumnezeu, adică rugăciunii.
În tradiţia creştină, monahul îl desemnează pe cel care trăieşte singur (eremit sau anahoret), pe cel care a renunţat la familia sa, la căsătorie şi la bunurile sale, pe cel care trăieşte în unitate duhovnicească cu ceilalţi şi pe cel care este „simplu” – unitar, deoarece călugării trebuie să caute mai întâi unitatea interioară. Întreaga activitate a monahului este orientată spre un singur ţel, de aceea aceşti oameni au dorit să fie neîmpărţiţi, nedivizaţi, să se dedice în întregime lui Dumnezeu, să-I slujească Lui, să I se roage fără împrăştiere. Profesorul Stylianos Papadopoulos spunea că „monahismul este o formă de autentică viaţă bisericească, de aceea nu numai că s-a născut în Biserică, ci constituie Biserica, după cum constituie Biserica şi parohia care are drept cap văzut pe episcopul locului şi unde preotul parohiei şi credincioşii au aceeaşi credinţă şi conştiinţă cu a episcopului, care, la rândul lui, are aceeaşi credinţă şi conştiinţă cu ale celorlalte Biserici locale”.
Monahismul a cunoscut o dezvoltare graduală în Biserică, un rol aparte avându-l primele comunităţi din Egipt, din Ţara Sfântă, iar mai târziu monahismul athonit. Trebuie spus că în limba română se mai foloseşte şi cuvântul călugăr, care, etimologic, vine din grecescul kalos – frumos, bun şi gheron – bătrân, deci, bătrân îmbunătăţit.
Cine poate fi monah?
În principiu, orice persoană care doreşte poate depune voturile monahale, indiferent de starea socială, neamul sau familia din care provine. Ei trebuie să vină cu gând de pocăinţă, deoarece monahul se angajează să ducă o viaţă în deplină smerenie şi pocăinţă. Acest adevăr se poate desprinde din cuprinsul canonului 43 Trulan, care arată că nici o greşeală nu poate constitui o piedică în calea intrării în monahism, deoarece starea monahală este prin excelenţă una de pocăinţă şi nu putem opri pe cel care vrea să se pocăiască.
Intrarea în monahism este condiţionată de perioada noviciatului şi nu se poate face peste limita de vârstă impusă de canoane. Astfel, potrivit canoanelor 40 Trulan, 18 al Sfântului Vasile cel Mare, s-a stabilit cu mare pogorământ că pot intra ca vieţuitori sau fraţi de la vârsta de 10 ani, pot fi admişi în rândul novicilor abia la vârsta de 16-17 ani, iar la vârsta de 20-21 de ani pot să depună voturile monahale. Pentru femei se recomandă ca acestea să fie admise în monahism după împlinirea vârstei de 25 de ani pentru cele care n-au fost căsătorite, pentru văduve, canoanele recomandă ca să fie primite în monahism la vârsta de 60 de ani. În practică, s-a ţinut cont de vârsta majoratului pentru a depune voturile în mod liber şi conştient.
Aceasta nu se poate face fără ispitirea sau încercarea puterilor celui care vrea să devină cu adevărat călugăr. Aşadar, intrarea în monahism nu se face la întâmplare, ci ea este condiţionată de ispitirea canonică a fratelui ce urmează să îmbrace haina monahală. Numai după ce obştea s-a încredinţat de statornicia şi dorinţa sinceră de a îmbrăca chipul îngeresc, de chemarea şi cunoaşterea pravilelor călugăreşti, la propunerea duhovnicului sau a părintelui căruia i s-a încredinţat supravegherea fratelui, stareţul poate solicita binecuvântarea episcopului pentru tunderea în monahism (art. 15-29 din Regulament). Ispitirea canonică, potrivit prevederilor canonului 41 Trulan, se poate prelungi pentru aspiranţii la depunerea voturilor monahale până la patru sau chiar mai mulţi ani, dar, în acelaşi timp, aceasta poate fi redusă dacă candidatul are studii teologice, este în deplinătatea facultăţilor psihice şi îşi exprimă dorinţa îmbrăcării îngerescului chip în cunoştinţă de cauză, fiind la vârsta maturităţii. Deci, putem concluziona că oricine doreşte poate să îmbrace haina monahală cu condiţia respectării prevederilor canonice şi regulamentare pentru binele Bisericii şi mântuirea celor care fac aceste făgăduinţe.
Monahismul este vieţuire în rânduială
La începuturile monahismului, cei care îşi doreau acest mod de viaţă nu erau clerici şi nici nu urmăreau ca prin îmbrăcarea hainei monahale să intre în cler – de la grecescul kliros – soartă, chemare. Ei locuiau sub îndrumarea unui părinte îmbunătăţit care se îngrijea atât de cele necesare vieţii, cât mai ales de formarea şi creşterea duhovnicească a fraţilor din acea obşte monahală. Cu timpul, această stare – monahismul – în care se pot găsi membrii Bisericii a fost subordonată autorităţii episcopului locului, dorindu-se în felul acesta impunerea unei rânduieli şi stoparea deselor perindări dintr-o mănăstire în alta.
Astfel, pentru că prin nesupunerea faţă de episcop se făceau abuzuri şi tulburări în Biserică, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic au statornicit ca toate mănăstirile să fie sub jurisdicţia episcopului pe teritoriul cărui funcţiona mănăstirea, iar „celor ce petrec viaţa singuratică fără prihană să li se acorde cinstea cuvenită” ca unor părinţi înduhovniciţi.
Pentru a evita defăimarea stării monahale, canonul 42 Trulan dispune închinovierea „monahilor vagabonzi” în mănăstiri, impunând şi rânduiala potrivit căreia monahii să nu părăsească mănăstirea fără încuviinţarea stareţului. Ei nu pot şi nu trebuie să rămână în afara mănăstirii fără binecuvântarea stareţului sau a episcopului, după cum s-a stabilit în canoanele 2-4 de la Sinoadele I-II Constantinopol.
Precizăm că, potrivit prevederilor canonului 3 I Constantinopol, stareţul sau egumenul este dator să caute pe călugării sau călugăriţele care au plecat din mănăstire şi să-i aducă înapoi. Canonul spune: „Dacă vreun proestos de mănăstire, pe monahii cei subordonaţi lui care fug din mănăstire nu i-ar căuta cu multă stăruinţă, şi aflându-i nu i-ar aduce cu sine şi nu s-ar învoi a-i câştiga şi a-i însănătoşi cu doctrina potrivită şi cuvenită greşelii, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să se supună afurisirii”.
De asemenea, conştienţi de înalta slujire la care au fost chemaţi prin hirotonie sau prin depunerea voturilor monahale Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea au stabilit ca „cinul preoţesc şi cel călugăresc să nu ia dregătorii lumeşti…, dacă ar îndrăzni aceasta şi nu s-ar pocăi… să fie anatema”.
Este obligatoriu ca monahii să devină clerici?
De reţinut că nu toţi monahii erau clerici, ci, ca şi în zilele noastre, unii rămâneau monahi toată viaţa ori primeau monahismul la sfârşitul vieţii. De altfel, în primele comunităţi monahale nici nu erau hirotoniţi monahii, ci preoţii care deserveau aceste comunităţi erau aduşi din oraşele din apropiere. Aşa se face că în comunitatea Sfântului Pahomie, comunitate care număra mai bine de 10.000 de călugări, nu erau preoţi, ci preoţii erau aduşi din Alexandria. Nici cel care îi va urma la conducerea mănăstirii nu va permite hirotonia călugărilor, ci abia Teodor, ucenicul Sfântului Pahomie, va permite ca dintre călugări să fie hirotoniţi preoţi pentru nevoile mănăstirii. Această restricţie nu avea în vedere o incompatibilitate între monahism şi cler, ci era ca o măsură de precauţie pe care sfântul a considerat-o necesară pentru a-i feri pe călugări de ispita mândriei în care ar fi putut să cadă. Aşadar, pentru nevoile Bisericii, unii dintre monahii îmbunătăţiţi erau hirotoniţi diaconi sau preoţi pentru respectiva comunitate sau pentru unele parohii, ei fiind la îndemâna episcopului. Însă, cei mai mulţi, conştienţi de înalta slujire preoţească, fugeau de preoţie, preferând să-şi dea sufletul în mâna lui Dumnezeu ca simpli monahi.
Clericii dintre monahi sunt desemnaţi prin termenii consacraţi de-a lungul istoriei: pentru preot – ieromonah, etimologic provenind din grecescul ieros – sfânt sau sfinţit şi monachos, iar pentru diacon – ierodiacon. Astfel, pentru clericii dintre monahi se folosesc prefixul – ieros – şi treapta ierarhică în care este rânduit monahul. Gradele monahale (în BOR – ierom. Petru) sunt: monah, ierodiacon, arhidiacon – întâiul dintre diaconi, ieromonah, singhel, protosinghel şi arhimandrit. Deoarece doar „ierodiacon” şi „ieromonah” se referă la starea harică în care se află monahul, nu vom face referire şi la celelalte trepte sau grade care au caracter onorific sau administrativ.
În general, este bine ca cineva să-şi dorească preoţia, dar în cazul monahilor, din smerenie şi datorită voturilor depuse, ei nu cer preoţia singuri, ci la recomandarea Consiliului Duhovnicesc sau în cazuri speciale la recomandarea episcopului. De altfel, monahii pot să refuze primirea acestei înalte slujiri atunci când nu se simt pregătiţi. Este un gest frumos şi onorant pentru cineva care din smerenie nu primeşte această taină ori o amână pentru mai târziu, dar, atunci când ea este căutată sau dorită de unii din motive de falsă evlavie, este dăunătoare duhovniceşte pentru obştea respectivei mănăstiri, pentru cei care vor solicita sfaturi duhovniceşti şi chiar pentru întreaga eparhie.
Preoţia nu se confundă cu monahismul
Trebuie precizat faptul că preoţia este Sfânta Taină în care, prin rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt şi prin punerea mâinilor de către un episcop, se consacră slujitorii Bisericii în una din cele trei trepte – diaconat, prezbiterat şi episcopat -, pentru parohia sau eparhia vacantă.
Dorind să nuanţeze sublimitatea preoţiei ca stare harică, Sfântul Simeon al Tesalonicului a arătat că „preoţia este mai mare decât călugăria, mai presus de cuvânt, căci lucrurile preoţiei sunt lucrurile lui Dumnezeu şi fără preoţie nu poate fi cineva creştin, nici a avea sfinţenie, nici a se împărtăşi cu Dumnezeu… Rânduiala călugărească este superioară nu după preoţie, ci după viaţă”. De asemenea, Sfântul Simeon arată că preoţia sfinţeşte şi pe călugărul cu viaţa cea mai îmbunătăţită, chiar Marele Antonie îşi pleca capul nu doar în faţa arhiereilor, ci în faţa oricărui preot. Aşadar, cu toate că preotul mirean este superior prin starea harică, după viaţă chiar călugărul este mai presus decât preotul mirean. Din acest punct de vedere, preotul călugăr este mai presus decât preotul mirean, fapt pentru care îndeamnă preoţii mireni să ducă o viaţă asemănătoare călugărilor.
Iată că din cele arătate de Sfântul Simeon în textul de mai sus, dar şi din definiţia preoţiei ca „taină a tainelor şi artă a artelor” pe care o dă Sfântul Ioan Gură de Aur, putem vedea măreţia preoţiei şi felul în care trebuie lucrată de către cei care au fost rânduiţi de către episcop în una din treptele ierarhiei de instituire divină. Preoţia este una şi aceeaşi atât la preoţii proveniţi dintre cei căsătoriţi, cât şi la cei proveniţi dintre monahi. Nuanţele pe care vrea să le evidenţieze Sfântul Simeon se referă la modul vieţuirii, iar nu la starea harică. Unii au făcut această confuzie susţinând că doar monahii se mântuiesc. Or, doctrina ortodoxă şi Tradiţia ne-au confirmat cu prisosinţă că toţi ce care au primit botezul şi prin viaţă curată au urmat lui Hristos s-au mântuit. Urmărind aceste caracteristici ale preoţiei, Părinţii sinoadelor ecumenice au statuat norme după care să se conducă urmaşii lor episcopii atunci când aleg pe slujitorii Bisericii.
Preoţia de instituire divină se primeşte doar prin hirotonia săvârşită de un episcop canonic, cu respectarea condiţiilor impuse atât pentru săvârşitorul tainei, cât şi pentru primitor. Aceste condiţii pot fi: religioase, morale, intelectuale, fizice şi sociale.
În Biserica Ortodoxă, clericii pentru enorii în general sunt aleşi dintre mirenii cu pregătire teologică, care îndeplinesc condiţiile cerute de sfintele canoane, dar pot fi hirotoniţi şi implicaţi în diverse activităţi pastoral-misionare şi monahii. În acest sens, doctrina canonică a Bisericii răsăritene pe temeiul Scripturii şi al Tradiţiei impune respectarea aceloraşi condiţii canonice pentru toţi care sunt aleşi şi hirotoniţi în una din cele trei trepte ale ierarhiei, indiferent dacă provin dintre mireni – candidaţii căsătoriţi sau dintre cei care au depus voturile monahale. Având în vedere misiunea la care este chemat, preotul trebuie să sfinţească, să înveţe şi să conducă turma spre mântuire, or, lipsa maturităţii şi a calităţilor necesare acestei sublime misiuni nu aduce roadele dorite. Preotul trebuie să le fie tată celor mici, frate celor apropiaţi ca vârstă şi fiu celor mai în vârstă, trebuie să fie capabil şi totdeauna gata pentru a sluji pe aproapele. De nu se va face tuturor toate, greu va putea câştiga pe cineva pentru Hristos.
Pentru treapta de prezbiter, canoanele prevăd vârsta de 30 de ani (14 Trulan), iar pentru treapta de diacon, vârsta de 25 de ani (can. 16 Cartagina) şi în fine pentru treapta de ipodiacon sau citeţ se prevede vârsta de 20 de ani (can. 15 Trulan). Aceste limite de vârstă vor să evidenţieze maturitatea duhovnicească pe care trebuie să o aibă persoanele care sunt hirotonite în primele două trepte. Cu toate acestea, ţinând cont de capacitatea sau pregătirea duhovnicească şi intelectuală necesară, precum şi de nevoile eparhiei, episcopul poate deroga de la limitele de vârstă pentru unii dintre candidaţii care vin la hirotonie în eparhia sa. Stabilind aceste condiţii s-a dorit a se asigura Bisericii un corp de slujitori maturi, care să ofere şi prin vârsta lor o garanţie că vor corespunde slujirii pastoral-misionare şi administrativ-bisericeşti.
Ieromonahii pot lucra toate cele ale preoţiei
Pare paradoxal faptul că monahii, ca toţi cei care s-au retras din lume pentru a-şi închina toată viaţa lui Dumnezeu, sunt chemaţi de Biserică să slujească lumii. În felul acesta nu există incompatibilităţi între starea monahală şi slujirea clericală. Monahii pot fi rânduiţi de episcop ca slujitori la catedrale, centre bisericeşti şi parohii în una din primele două trepte ale ierarhiei, diaconat şi prezbiterat. Prin taina hirotoniei, şi monahul, şi mireanul primesc acelaşi har al preoţiei, dar având în vedere locul în care îşi desfăşoară misiunea fiecare, s-a stabilit în timp regula ca unele taine să fie săvârşite de către preoţii de mir, mai ales cele care privesc binecuvântarea familiei şi botezul copiilor. Aceasta se face nu din motive canonice, ci din motive practice. Pe de o parte, credincioşii trebuie să fie legaţi spiritual de parohia în care trăiesc, deoarece, atunci când nu există această legătură, ei se simt străini, iar pe de altă parte, monahul şi-a ales să fie departe de cele lumeşti şi poate să se concentreze mai greu atunci când trebuie să săvârşească aceste taine, iar pentru cei mai neîntăriţi poate apărea chiar nostalgia vieţii de familie. De aceea, în unele biserici locale, s-a stabilit rânduiala ca aceste taine să nu se săvârşească în mănăstiri şi implicit de către ieromonahi.
În concluzie, toţi preoţii au harul pentru săvârşirea acestor două taine, indiferent dacă provin dintre monahi sau clericii de mir. Cu binecuvântarea episcopului, ieromonahii de la parohii sau centrele eparhiale pot săvârşi Cununia şi Botezul ori de câte ori este nevoie.
În legătură cu viaţa duhovnicească din mănăstirile noastre, trebuie să amintim că ea se desfăşoară după un program bine rânduit. Toţi monahii trebuie să participe la sfintele slujbe, trebuie să-şi aducă contribuţia la dezvoltarea vieţii duhovniceşti pe măsura darurilor cu care au fost înzestraţi de către Dumnezeu. Nu putem vorbi de creştere duhovnicească fără conştientizarea stării de păcătoşenie în care ne aflăm şi fără Spovedanie. De altfel, Spovedania este baia naşterii din nou şi a curăţirii de patimile sufleteşti şi trupeşti, baie de care toţi avem nevoie. Aceasta a făcut ca în marile noastre mănăstiri să fie rânduiţi duhovnici pentru obşte de cele mai multe ori în persoana stareţului ori a altui părinte îmbunătăţit. Având responsabilitatea de duhovnic şi convingerea că de felul în care vor îndruma depinde mântuirea fraţilor încredinţaţi lor, aceştia sunt la dispoziţia monahilor şi a celor care vor să se spovedească. În acest sens, atât la parohii, cât şi în mănăstiri, există un program în care credincioşii pot să se spovedească.
Cuviosul Paisie de la Neamţ recomanda ucenicilor săi să se spovedească săptămânal sau chiar zilnic, dacă este nevoie şi de mai multe ori pe zi. Atât monahii, dar mai ales ieromonahii şi ierodiaconii trebuie să fie pregătiţi duhovniceşte pentru Sfânta Liturghie, iar aceasta se face în mod deplin prin spovedanie.
Trebuie precizat că nu toţi preoţii au primit puterea de a lega şi dezlega păcatele, această putere se conferă prin hirotesia de duhovnic fie în cadrul aceleiaşi Sfinte Liturghii în care a fost hirotonit, fie separat atunci când episcopul vede înrădăcinate în tânărul preot calităţile şi maturitatea necesară pentru asumarea responsabilităţii ce revine duhovnicului. Subliniem că Domnul Hristos ne iertă păcatele prin dezlegarea pe care o primim de la episcop sau de la preotul duhovnic.
În Biserica veche s-a pus problema dacă monahii simpli pot spovedi, însă, aşa cum arăta Sfântul Simeon al Tesalonicului, monahii dacă nu sunt preoţi şi duhovnici nu pot spovedi, dar pot în caz de mare nevoie să asculte spovedania sau necazul cuiva şi apoi să recomande persoanei respective să meargă la un duhovnic şi să-şi spovedească păcatele. Dacă persoana se află în mare pericol, atunci cel care a ascultat spovedania o va spune episcopului, care va rândui cele de cuviinţă.
Biserica este chemată astăzi ca, prin slujitorii ei, fie clerici mireni, fie cei proveniţi din rândul monahilor, să îndrume pe toţi fiii săi duhovniceşti pe calea mântuirii şi fiecare la locul unde a fost rânduit de ierarhul său să-şi facă datoria cu nădejde că mai Marele Păstorilor va răsplăti fiecăruia după credinţa şi faptele sale (I Petru V).
Arhimandrit Veniamin Goreanu, Ziarul Lumina,