Orologiul acestei Sfinte Mănăstiri, care de secole domina spaţiul ei interior, arăta, după măsurarea aghioritică a timpului, care începe de la apusul soarelui, ceasul al treilea din noapte. Culcaţi încă în chiliile lor sărace şi simple, unii pe pământul foarte tare, iar alţii pe un aşternut ascetic, monahii se odihneau de „osteneala trupului mult trudit”. Peste trei ore va răsuna cu o muzicalitate ritmică toaca de lemn, ca ei să se trezească la rugăciune şi slăvirea Marelui nostru Dumnezeu în Bisericile bizantine ascetice şi meditative…
– Este minunat, a zis teologul, o realitate mai presus de orice descriere, să petreacă cineva în incinta unei Sfinte Mănăstiri din Sfântul Munte, în orele nopţii, în care domneşte o tăcere mistică, plină de mister dumnezeiesc. Cât bogat material de reflexii filosofice nu oferă aceste forme istorice ale evlaviei care sunt sfintele Mănăstiri!… Sociologul ar găsi o uşurare în raţionamentele fără ieşire ale problemelor lui chinuitoare, din privirea vieţii simple, modeste, sincere şi pline de curăţie a Monahilor. Poeţii şi literaţii vor putea să-şi potolească setea lor artistică cufundându-se în apele curate şi nesecate ale izvoarelor aghioritice. În faţa acestei realităţi supralumeşti, înţelepţii vor avea mult folos şi în multe chestiuni îşi vor recunoaşte ignoranţa lor…
Şi, într-adevăr, independent de formă şi misiune, în atmosfera filosofiei monahale se află cele mai atractive idei şi cele mai adevărate noţiuni. În cadrul constituit de Dumnezeu al formei monahale originale, omul, acest mic dumnezeu nedesăvârşit şi sărac, pentru care „toate s-au făcut”, se prezintă nepătat de întinăciunea lumească, nevinovat, transparent, capabil de a zbura spre înălţimi, înveşmântat de strălucirea scânteietoare a originii lui dumnezeieşti. În prozaismul existenţei noastre pământeşti, monahismul constituie mesajul continuu al Împărăţiei cerurilor. Indiscutabil, existenţa monahilor este o oază dumnezeiască în viaţa noastră stearpă. Şi a tăcut.
Pentru prima dată teologul se exprima cu atât-entuziasm despre monahism. În adâncul lui, el nu se opunea ideii de monahism, întrucât cunoştea rânduiala fecioarelor în Biserica veche, dar în studiile lui îşi formase concepţia că îndepărtarea monahilor de societatea creştinilor reprezintă o deviere de la spiritul autentic al monahismului Bisericii Răsăritene. Însă, după câte auzise de la părinţii Teolipt şi Hrisostom, a început să sufere o oarecare mlădiere a ideilor lui. Impresiile masive în urma discuţiilor din timpul zilei şi influenţa unei nopţi liniştite între zidurile unei mănăstiri din Sfântul Munte au străpuns sufletul teologului. Aşa se poate explica întorsătura şi entuziasmul lui, care se manifestau acum în exaltări poetice pentru monahismul pe care cu puţin timp înainte nu-l învrednicea de o prea mare preţuire.
Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 114-115