La început, inima îndurerată ne pare o povară grea, fiind îndeobște întrețesută cu frica de Dumnezeu; ea este însă deosebit de benefică. Cu timpul, îndurerarea inimii duce la dragostea de Dumnezeu și la asemănarea cu El. Cel ce suferă sincer și fără fățărnicie întristare adâncă față de păcatele săvârșite „va dobândi roadele dulci și sfinte ale mângâierii milostivirii Duhului Adevărului” (Sfântul Grigorie Palama).
Sfântul Talasie Libianul îşi exprimă convingerea că inima bună nutreşte gânduri bune, „căci precum este comoara ei, aşa sunt şi gândurile ei”.
Faptul că atât gândurile bune, cât şi cele rele pornesc din inimă, nu înseamnă că harul dumnezeiesc şi satana se află în ea în acelaşi timp.
Venirea şi plecarea harului are şi un caracter izbăvitor. Vine pentru o vreme, îl curăţă pe om de o patimă, apoi pleacă. Vine din nou ca să-l cureţe de altă patimă, şi tot aşa, până când omul izbuteşte să-şi cureţe voia cu ajutorul harului dumnezeiesc şi dătător-de-viaţă. După multă luptă şi multe jertfe, vine o vreme când harul se statorniceşte, mai mult sau mai puţin, în lăuntrul inimii, şi atunci pacea domneşte netulburată. Doar linişte şi dulceaţă! Atunci sufletul devine un Thavór, se pogoară pe pământ Raiul! Împărăţia lui Dumnezeu coboară în inimă! Sfânta Treime îşi face lăcaş! Omul ajunge astfel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!
Toți cei părtași, pe diferite trepte, energiei sfințitoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu poartă numele de Sfinți. În categoria Sfinţilor se numără Prorocii, Apostolii, Părinţii şi toţi prietenii lui Hristos de-a lungul veacurilor, toți câţi se împărtășesc de energia luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, între care se numără mucenici, nevoitori cuvioşi, clerici şi mireni, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Aceştia toți poartă numele de Sfinţi.
O altă stare maladivă a minţii constă în apatie, indiferenţă, sau insensibilitate: „Insensibilitatea inimii întunecă mintea”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Sau: „Când (demonii) au pus stăpânire pe suflet şi au stins lumina minţii, atunci nu vor mai exista în noi, ticăloşii, nici trezvie, nici discernământ, nici judecată, nici ruşine, ci insensibilitate şi nesimţire şi confuzie şi orbire”.
Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.
Psihoterapia ortodoxă nu se referă doar la tratarea tulburărilor psihologice în sensul modern al cuvântului, ci la vindecarea completă a sufletului omenesc de patimi și păcate. În tradiția ortodoxă, sufletul uman este bolnav atunci când este dominat de patimi, iar vindecarea sa începe prin curățirea inimii.
Înainte de a Se urca la Cer, Hristos le-a poruncit Ucenicilor ca, după înălţarea Sa, aceştia să se întoarcă la Ierusalim şi să aştepte acolo până ce vor fi înveşmântaţi cu putere din Cer. Aşadar, El le-a făgăduit Ucenicilor că vor primi Duh Sfânt, despre Care a vorbit în timpul vieţii Sale.
Vom analiza metodele terapeutice generale, care se aplică tuturor patimilor.
Este foarte important să trăim în Biserică, și când amintesc de Biserică, nu mă refer doar la clădirea în sine. Mă refer la dumnezeiasca liturghie, la viața duhovnicească, la a avea un duhovnic. Rămân în Biserică! Păcătuiesc? Rămân acolo.
De vreme ce viața monahicească este viața evanghelică, iar Evanghelia este un dar făcut tuturor oamenilor, înseamnă că și mirenii, mădularele Bisericii care au ales să se căsătorească și viețuiesc în lume, au, de asemenea, putința de a păzi poruncile lui Hristos și de a trăi în duhul Evangheliei. Firește, altele sunt măsura și chipul lepădării de sine și urmării lui Hristos, potrivit cu pilda talanților, întrucât fiecare primește de la Dumnezeu diferiți talanți, felurite harisme.
Nu poate cineva să înţeleagă ce este căsătoria şi ce este monahismul dacă nu înţelege ce era omul înainte de cădere şi ce a devenit prin cădere. Acest lucru este deosebit de important. Sfântul Ioan Damaschin spunea că Adam şi Eva, înainte de cădere, erau deschişi faţă de Dumnezeu, erau în starea de luminare a minţii, aveau comuniune cu Dumnezeu şi, uneori, erau şi în starea de vedere a lui Dumnezeu.
Dacă voința omului nu conlucrează cu puterea lui Hristos, este imposibil ca patimile să fie dezrădăcinate, iar demonii învinși: „Cel care biruiește patimile, rănește pe demoni” (Sfântul Ioan Scărarul).
