Într-a opta zi de la Naşterea Sa, Hristos a primit tăierea împrejur, aşa cum prevedea Legea Vechiului Testament. Şi, de vreme ce S-a născut şi a trăit într-un mediu anume, a ţinut toate rânduielile şi obişnuinţele acestuia. Tăierea împrejur se cuvine neapărat să o tâlcuim din perspectiva teologiei chenozei – a deşertării de Sine – pe care a primit-o pentru mântuirea neamului omenesc.
Trebuie să înțelegem ce este Rugăciunea. Este starea celui ce-și simte păcătoșenia, greșelile, și cere milă de la Dumnezeu. Este starea sufletească a celui care Îl iubește mult pe Dumnezeu și vrea să-L poarte în minte, așa cum poartă cineva în minte pe iubita lui, așa cum mama își poartă în minte copiii.
Pentru a ne împuțina patimile și pătimirile, trebuie nu numai să ne luptăm împotriva lor, ci să avem și vigilența duhovnicească necesară „ca [acestea] să nu crească”.
Sfântul Grigorie Palama împarte sufletul în trei părți: partea rațională, cea irascibilă (iuțimea) și cea apetitivă (pofta). Sfântul ne previne că cel ce se îndepărtează de Dumnezeu se îmbolnăvește sufletește, iar vindecarea unuia ca acesta depinde de dobândirea smereniei, a „sărăciei cu duhul” binecuvântate de Hristos Domnul: „Să fim și noi «săraci cu duhul»; după ce ne-am smerit, să suferim trupește, să nu alergăm după înavuțire, pentru a moșteni Împărăția Cerurilor”.
În continuare, vom cita câteva texte scripturistice şi patristice pentru a descrie unele caracteristici şi situaţii critice ale bolilor minţii.
Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la asemănarea cu El. După învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, chipul lui Dumnezeu înseamnă „să fie şi în veci să fie”; iar asemănarea lui Dumnezeu înseamnă „înţelepciune” şi „bunătate”.
Cei mai mulţi oameni socotesc moartea un sfârsit, o trecere de la viaţa simţurilor şi a celor sensibile, la moarte. Ateii socotesc moartea capătul vieţii, intrarea omului în nimicul absolut, în nefiinţă. Însă adevăratele mădulare ale Bisericii consideră că moartea nu este mutarea lor de la viaţă la moarte, la nimic, ci trecerea de la moarte la viaţă.
Să alungăm provocările care ne duc inima în robie silnică, împiedicând transformarea gândului „strecurat de vrăjmaș” în patimă consimțită. Paza gândurilor ne ferește de o astfel de consimțire, de „învârtirea necontenită a cugetării și a închipuirii în jurul lui [a gândului pătimaș]”: „Cel ce cugetă nepătimaș de la început sau respinge prin împotrivire și certare momeala [provocarea], a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează”.
Biserica şi-a exprimat teologia pentru fiecare lucru în slujbele şi cântările Bisericii. Teologia despre căsătorie a introdus-o în textele Tainele Căsătoriei. Din păcate, nimeni nu este atent la textele Tainei nunţii atunci când se săvârşeşte nunta şi nici nu facem ceea ce fac unii creştini mai evlavioşi care, în fiecare an, în ziua aniversării căsătoriei, stau şi citesc rugăciunile din slujba nunţii, aşa cum şi monahul, în ziua de aniversare a tunderii în monahism, ar trebui să citească rugăciunile din slujba tunderii.
Una din metodele fundamentale de vindecare a sufletului este liniştea, în cel mai deplin sens al cuvântului. Omul contemporan caută tămăduirea aşezării sale lăuntrice, în special pentru că e hărţuit şi suprasolicitat. Lumii noastre descurajate, obosite şi confuze, Ortodoxia îi îmbie perspectiva de a dobândi liniştea. Consider că tradiţia ortodoxă conţine învăţături preţioase în această privinţă.
În Biserică, vorbim deseori despre căderea omului şi despre moarte drept consecinţă a căderii. Mai întâi însă a fost moartea spirituală, şi pe urmă cea trupească; sufletul a căzut din harul necreat al lui Dumnezeu, iar mintea s-a desprins de comuniunea sa cu El şi s-a întunecat, transmiţând şi trupului acest întuneric sau această moarte.
Păcatul nu este căderea din lumea ideilor, pierderea arhetipurilor, ci întunecarea minții, prin care omul pierde comuniunea și unitatea cu Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog accentuează faptul că păcatul este, în realitate, cădere din slava lui Dumnezeu și pierdere a demnității cerești.
Sfântul Evagrie Ponticul ne învaţă: Precum pâinea este hrană trupului şi virtutea hrană sufletului, aşa rugăciunea duhovnicească este hrana minţii. Rugăciunea hrăneşte mintea şi-i dă viaţă. Când mintea se mişcă către Dumnezeu şi se uneşte cu El, este sănătoasă şi plină de viaţă; în această stare, ea primeşte mângâierea lui Dumnezeu, deoarece aflându-se întru El, dobândeşte sănătate şi discernământ. Facultatea perceptivă a minţii – simţirea minţii – constă în „gustarea precisă a realităţilor distincte din lumea nevăzută” (Sfântul Diadoh al Foticeei).
Prorocul Isaia scrie: „Iată, Stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea și din Ierusalim pe cel tare și pe cea tare… pe judecător și pe prooroc și pe prezicător” (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între proroc și prezicător.
Cel sănătos duhovniceşte trece cu vederea drepturile sale pentru a împlini în viaţă îndreptările lui Dumnezeu. Aceasta întrucât alta este valoarea dreptăţii omeneşti faţă de cea dumnezeiască. Numai cel ce are sănătate duhovnicească poate deosebi dreptatea lui Dumnezeu în părută nedreptate omenească.