În vreme ce lucrăm, ne putem ruga fie cu buzele, fie înlăuntrul inimii, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru puterea mâinilor noastre şi înţelepciunea minţii şi pentru cele materiale pe care ni le-a dăruit, rugându-L, totodată, să îndrepte lucrul mâinilor noastre către un scop bineplăcut Lui. In felul acesta, ne păzim mintea neîmprăştiată.
Desigur, dacă omul a primit o aleasă binecuvântare de la Dumnezeu şi o chemare deosebită de a se afierosi Lui desăvârşit, atunci trebuie să părăsească milostenia şi primirea de străini, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul: „Căci a zis careva dintre sfinţi, că nu aceasta e vrednicia vieţuirii tale, ca să saturi pe cei flămânzi, nici să se facă chilia ta casă de oaspeţi pentru străini. Această vieţuire e rânduită celor din lume şi e lăsată mai degrabă ca un bine pe seama lor, nu pe seama celor retraşi din lume şi liberi de cele văzute, care-şi păzesc mintea lor în rugăciune”. Rugăciunea şi, desigur, rugăciunea noetică sau a minţii în inimă, care se lucrează în multă isihie, „e mai presus de [milostenie] în treapta ei”.
În orice caz, pentru a fi binecuvântată de Dumnezeu si a fi de folos duhovnicesc, munca trebuie să fie săvârşită potrivit voii lui Dumnezeu, să fie sfinţită de atmosfera de rugăciune, să nu sporească patima iubirii de argint, să fie unită cu milostenia şi, în genere, să fie adusă spre slava lui Dumnezeu.
Din această pricină este de trebuinţă să redăm o seamă de cuvinte ale sfinţilor despre lucrarea duhovnicească, lăuntrică. Duhul trândăviei, care este strâns legat de demonul akediei, se referă în principal la neorânduiala lăuntrică a omului. Trândăvia este lipsa lucrării duhovniceşti, lăuntrice. Desigur, potrivit învăţăturii multor Părinţi, neputinţa cuiva de a-şi birui patimile se datorează lipsei de lucrare duhovnicească, lăuntrică. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „în Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului” (Galateni 5:16).
Când un frate l-a rugat pe Avva Arsenie să-i zică un cuvânt, acesta i-a răspuns: „Câtă îţi este puterea, nevoieşte-te, ca lucrarea ta cea dinlăuntru să fie după Dumnezeu şi să biruiască patimile cele din afară.”
Prin lucrarea cea dinlăuntru înţelegem strădania omului de a-şi păzi mintea curată de gândurile întinate, de a se pocăi şi a avea o neîncetată legătură cu Dumnezeu. Sfântul Antonie i-a spus odată Avvei Pimen: „Sila cea mare a omului este ca asupra sa să pună greşeala sa înaintea Domnului şi să aştepte ispită până la răsuflarea cea mai de pe urmă.” A-şi recunoaşte omul greşeala, a se socoti pe sine răspunzător pentru toate şi a aştepta încercarea de la Dumnezeu, aceasta este lucrarea cea dinlăuntru.
Cuviosul Nichita Stithatul învaţă că lucrarea noastră lăuntrică se face sufletului pricină fie de cununi, fie de pedepse şi chinuri. „Dacă se îndeletniceşte cu lucrurile dumnezeieşti şi cultivă locurile smeritei cugetări, primeşte ploaia de Sus a lacrimilor şi îngrijeşte de dragostea şi de credinţa faţă de Dumnezeu şi de împreuna-pătimire cu aproapele.” In felul acesta, „sufletul, refăcând frumuseţea chipului lui Hristos, se face lumină oamenilor şi atrage cu razele virtuţilor privirile spre sine şi mişcă pe toţi spre preaslăvirea lui Dumnezeu”. Altminteri, „dacă răscoleşte şi caută cele de jos şi cele omeneşti şi locurile de ocară ale păcatului, primind de jos răul miros şi întunericul, cultivă ura şi depărtarea de bine. Prin aceasta, refăcând chipul pământesc şi fără frumuseţe al omului vechi, se face întuneric celor apropiaţi, şi prin lucrarea şi vorbirea străjilor (simţurilor) strică sufletele neformate şi fără sprijin şi stârneşte hulirea lui Dumnezeu”.
Din toate acestea vedem că potrivit cu felul lucrării lăuntrice se rânduieşte întreaga noastră viaţă şi, astfel, ne facem lumină sau întuneric pentru ceilalţi oameni. De aceea Tradiţia ortodoxă îndeamnă să ne îndeletnicim cu această lucrare lăuntrică, prin care toate se sfinţesc, iar noi devenim lumină ce alungă întunericul din jur, nu întuneric care umple de moarte toată lumea din afară.
Astfel, pentru săvârşirea unei lucrări misionare este trebuinţă de împlinirea acestor condiţii. Căutăm oaia cea pierdută pentru a o mântui, când noi înşine suntem plini de lumină şi avem putinţa de a-i lumina pe ceilalţi.
Este trebuinţă de lucrare, deopotrivă trupească şi duhovnicească. Observăm, desigur, că mulţi dintre cei de astăzi susţin că cele două sunt cu neputinţă de unit. Felul în care munceşte omul contemporan cere o atenţie totală şi o grijă încordată, nu ajută la cultivarea lucrării lăuntrice.
Fără a respinge această viziune, trebuie să notăm faptul că, în primul rând, ne-am pierdut Tradiţia şi de aceea socotim că între cele două nu poate exista o unitate. Prin urmare, este vorba despre un stil de viaţă pe care mulţi l-au pierdut. In al doilea rând, există îndeletniciri care îngăduie cu uşurinţă această unitate, iar în al treilea rând, nu ne valorificăm, din păcate, timpul pentru lucrarea lăuntrică. Dacă am fi făcut aceasta, am fi putut ca şi în vremea muncii trupeşti să avem lucrarea cea dinlăuntru.
Măcar că nu putem dobândi degrab desăvârşirea, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de duhul trândăviei: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei …nu mi-l da mie!”
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Ştiinţa medicinei duhovniceşti. Practica psihoterapiei ortodoxe, Editura Sophia