Biserica şi-a exprimat teologia pentru fiecare lucru în slujbele şi cântările Bisericii. Teologia despre căsătorie a introdus-o în textele Tainele Căsătoriei. Din păcate, nimeni nu este atent la textele Tainei nunţii atunci când se săvârşeşte nunta şi nici nu facem ceea ce fac unii creştini mai evlavioşi care, în fiecare an, în ziua aniversării căsătoriei, stau şi citesc rugăciunile din slujba nunţii, aşa cum şi monahul, în ziua de aniversare a tunderii în monahism, ar trebui să citească rugăciunile din slujba tunderii.
În slujba nunţii se pomeneşte de dănţuirea lui Isaia. Este un eveniment fericit, toţi se bucură în acel moment; dar ce înseamnă acest fapt simbolic? Vedem pe preot care îl ţine de mână pe mire, iar mirele pe mireasă. Preotul ţine în mână Sfânta Evanghelie şi înconjoară masa. Ce înseamnă acest lucru? Şi cântă “Isaie, dănţuieşte…”, “Sfinţilor mucenici…” Ce înseamnă acest lucru? Ei, Biserica le spune în acel moment că înaintarea voastră pe această cale a căsătoriei trebuie să fie mucenicească. Începe, în acest moment, o mucenicie. Fiecare trebuie să se dăruiască celuilalt. Nu pe principiul “te iubesc, dă-mi”, ci pe principiul “te iubesc şi îţi dăruiesc eu”“! Aceşti paşi martirici trebuie să fie precedaţi de preot, care poartă în mâini Evanghelia, adică să fim călăuziţi în acest mers aşa cum doreşte Dumnezeu.
În toate întrecerile este nevoie de sportivi, dar şi de antrenori. În căsătorie nu este nevoie de antrenori? Facem ce vrem noi? Atunci când fiecare are voia lui, se ajunge la un conflict. Aşadar, o căsătorie, ca să fie reuşită, trebuie să se facă în Hristos. De ce se citeşte pericopa evanghelică despre minunea din Cana Galileii? Pentru că a fost prezent Hristos. Şi ce a făcut Hristos? A binecuvântat apa şi ea a devenit vin. Şi a devenit un vin mult mai bun decât cel pe care-l aveau la masă, în aşa măsură încât cel care era responsabil cu vinul a fost întrebat: “Ce se întâmplă aici? De obicei se dă la început vinul cel bun şi, după ce se îmbată, atunci le dau vinul mai slab. Tu aici ai ţinut vinul cel bun ca să ni-l dai la sfârşit?” Şi de ce spun acest lucru? Pentru că nunta începe cu vinul mai prost. Începe cu sentimente, cu dorinţe puternice, dar, încet-încet ajunge spre sfârşit, când ne desfătăm de vinul cel bun. Atunci este o căsătorie reuşită. Nu ne îmbătăm la început şi apoi treptat ne trezim şi bem vinul mai prost, ci trebuie să fie invers: pe măsură ce trece timpul, să crească şi dragostea. Dragostea, ca să se manifeste şi să crească, are nevoie de timp.
Acum, referitor la copii. Spune Sf. Ioan Gură de Aur că a naşte cineva prunci nu ţine de fire, nici de unirea trupească, ci de pronia lui Dumnezeu. Altfel spus, harul lui Dumnezeu contribuie la zămislirea pruncului. Dacă cineva nu poate face copii, mai întâi se duce la doctor să vadă dacă se poate soluţiona ceva. Dacă vrea să înfieze, iarăşi e nevoie de multă atenţie. Căsătoria nu este pentru a face copii şi a ne bucura de ei, copiii nu sunt nişte jucării frumoase cu care ne jucăm noi. Sf. Ioan Gură de Aur spune că şi pisicile, şi animalele nasc; cea mai mare problemă nu este naşterea de prunci, ci împreuna-vieţuire şi renaşterea omului. Căsătoria să fie o anticameră a Împărăţiei lui Dumnezeu, un pronaos al sfinţilor.
Am scris o carte despre părinţii mei trupeşti de vreo 500 de pagini pentru că, atunci când eram departe de casă, ei îmi trimiteau scrisori şi tatăl meu îmi spunea toate problemele sale şi îmi făcea şi o spovedanie şi îmi mărturisea problemele pe care le avea cu mama mea; şi am adunat toate aceste scrisori şi am scris o biografie a lor. Ştiţi ce mi-a scris într-o scrisoare? Eu, părinte Ierotheos, dacă m-am căsătorit am făcut-o din două motive (pentru că a vrut să se facă monah, dar nu l-a lăsat părintele duhovnicesc). Deci, pe de o parte, m-am căsătorit făcând ascultare de duhovnicul meu, iar, pe de altă parte, ca să fac copii şi să le slujesc.
Copiii nu sunt ca să ne slujească ei nouă, ci ca să le slujim noi lor. Copiii sunt daruri ale lui Dumnezeu. Când cineva nu are copii şi vrea să dobândească, nu pur şi simplu ca să-şi satisfacă instinctul matern, nu ca să investească în copii, ci ca să îi crească şi să devină sfinţi, uneori reuşeşte, alteori nu reuşeşte acest lucru. Există situaţii atunci când copiii înfiaţi înţeleg acest lucru, că sunt înfiaţi, şi au tot felul de reacţii potrivnice. Dar şi copiii fireşti, ai familiei respective, se răzvrătesc, uneori mult mai mult decât copiii înfiaţi. Aşadar, pentru toate aspectele este nevoie de rugăciune, trebuie să avem simţământul că suntem trecători în această lume, că altul este scopul și destinaţia noastră. Când se ivesc în familie diferite probleme, atunci ne rugăm, îi întrebăm pe părinţii duhovniceşti, întrebăm pe cineva în care avem încredere şi ne asumăm răspunderea pentru propriile noastre alegeri.
Extras din conferinta Mitropolitului Ierotheos Vlachos, “Viata duhovniceasca a crestinului in societatea actuala”