Vindecarea patimilor nu este în exclusivitate lucrare omenească, și nici în exclusivitate dumnezeiască: omul trebuie să lucreze împreună cu Dumnezeu. Sinergia dintre Dumnezeu și om scoate în evidență lucrarea teandrică a Bisericii noastre. Mai întâi, este nevoie de harul lui Hristos; purificarea omului de patimi, vindecarea lui, are loc prin energiile Mântuitorului care ni se împărtășesc nouă, oamenilor, prin întreaga viață duhovnicească pe care o trăim în Biserica Ortodoxă.
Această stare nu este, însă, una care să dureze mult. Răstimpul rămânerii Harului după cea dintâi cercetare a sa diferă de la om la om, depinzând de diferiţi factori: râvna omului, modul său de viaţă, iconomia lui Dumnezeu etc. In orice caz, după o anumită perioadă de timp, Harul se împuţinează.
General vorbind, preoția este o știință terapeutică. Ea are ca scop să-l vindece pe om prin toate mijloacele de care dispune Sfânta noastră Biserică. Prin urmare, aceasta este lucrarea preotului.
Duhovnicul trebuie să știe să vindece omul, adică să lumineze și să elibereze mintea și chiar să transforme toate patimile, pentru că, deși mai înainte acestea au lucrat împotriva firii, acum să lucreze potrivit firii.
Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.
Iertați-mă că vă spun, Dumnezeu nu dăruiește leneșilor darurile cele mari! Sfântul Paisie Aghioritul spune: „Cerem de la Dumnezeu să ne dea smerenie, credință, răbdare, rugăciune, dar Dumnezeu nu este băcan să Îi ceri să-ți dea un kilogram de zahar sau un kilogram de orez…”. Dumnezeu îți spune: „Smerește-te, fă și tu ceva, începe să te pocăiești, iar Eu îți voi da pe parcurs darurile Mele!”.
Când noi, ortodocșii, auzim cuvântul „sfințenie”, nu ne gândim la ea ca la o valoare, ca la o, precum frumusețe, dreptate etc. Acest cuvânt, „sfințenie”, ne trimite la Dumnezeu Cel Sfânt, ca Persoană, sau la oamenii sfinți, ca persoane, sau la un proces concret de purificare, de curățire, de sfințire. Prin urmare, pentru noi, ortodocșii, sfințenia are un conținut ontologic, o raportare ontologică. Sfinţenia se referă la Dumnezeu și la casnicii lui Dumnezeu. Mai mult, prin cuvântul „sfințenie” exprimăm, fie procesul sfințirii, fie, mai cu seamă, rezultatul acestui proces.
Pentru că Sfinţii Părinţi duc o viaţă sfântă şi au devenit unelte ale Sfântului Duh, înalţă „trâmbiţe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului şi ale Înţelepciunii, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belşug. Şi atunci când sunt întrebaţi, ei rostesc aceste „cuvinte”.
„Nu înceta să te pocăieşti, străduindu-te din toate puterile, şi nu te înfricoşa de suferinţa care însoţeşte pocăinţa, pentru a nu fi osândit de sterpăciune şi pentru a nu auzi cuvintele: «Luaţi deci de la el talantul» (Matei 25, 28). Fără suferinţă şi fără nevoinţă stârnitoare, nu va putea rodi nici o luptă de îndreptare a sufletului – fie ea fizică sau psihică: «Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea» (Matei 11, 12). Mulţi au lucrat şi continuă să lucreze fără zdrobirea inimii şi astfel, fugind de aceasta, au rămas străini de curăţie şi de comuniunea cu Duhul Sfânt.
Celor care nu cunosc nepătimirea, ci trăiesc la nivelul patimilor, slobozirea minţii de toate impulsurile trupeşti şi de toate înţelesurile lucrurilor li se pare de neconceput..
– Creștinul, încercând să țină poruncile lui Dumnezeu, înțelege că nu o poate face. Și spune: «Doamne nu pot ține, acestea». Nu pot trăi nici cu Dumnezeu, nici fără Dumnezeu. Iar pentru că nu pot trăi după poruncile lui Dumnezeu, am pocăința…
Valoarea terapeutică a spovedaniei a fost semnalată chiar de mulţi dintre psihiatrii contemporani. În cazul de faţă, este esenţial ca omul să se deschidă, să nu se închidă în sine.
Înainte de a Se urca la Cer, Hristos le-a poruncit Ucenicilor ca, după înălţarea Sa, aceştia să se întoarcă la Ierusalim şi să aştepte acolo până ce vor fi înveşmântaţi cu putere din Cer. Aşadar, El le-a făgăduit Ucenicilor că vor primi Duh Sfânt, despre Care a vorbit în timpul vieţii Sale.
După cădere, mintea s-a întunecat şi s-a îmbolnăvit, încetând de a mai fi desăvârşită. Acest lucru se repetă ori de câte ori omul cade în păcat.
Prin urmare, analizând starea naturală a minţii, trebuie să definim clar care sunt mişcările sale fireşti, nefireşti şi suprafireşti. Iată cum înfăţişează Sfântul Marcu Ascetul mişcările minţii: „Trei sunt locurile spirituale la care vine mintea când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire şi cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se descoperă pe sine ca pricina gândurilor rele şi-şi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu şi se războieşte cu oamenii pe motiv că o nedreptăţesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt”.
Valoarea terapeutică a spovedaniei a fost semnalată chiar de mulţi dintre psihiatrii contemporani.
„Să luăm aminte! – Sfintele, sfinților!” Acestea de aici sunt Sfinte! Aici este Trupul și Sângele lui Hristos! Nu sunt pâine și vin. Sunt Sfinte! „Sfintele, sfinților!” Cele Sfinte se dau sfinților! Cine sunt sfinții? Sfinții sunt aceia care se află întru curățire, luminare și îndumnezeire. Aceștia sunt sfinții. Sunt cei care se nevoiesc să-și curățească inima de patimi, care se curățesc, fiind în primul stadiu; sunt cei care sunt întru luminare, care au înlăuntrul lor rugăciunea minții și se roagă lui Dumnezeu-Tatăl; sunt cei care au înlăuntrul lor și experiența lui Dumnezeu. Iar poporul răspunde: „Bine, mulțumim mult, dar Unul este Sfânt: «Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin»”.
„Diferenţa între dragostea psihologică şi cea duhovnicească stă în următoarele: cel care are comuniunea adevărată cu duhovnicul său are nevoie de el, dar nu se scufundă în lipsa acestuia.
Lipsa duhovnicului se împlineşte cu rugăciune. Când omul se afundă, atunci arată că există o problemă. În situaţiile acestea, noi, duhovnicii, nu trebuie să ignorăm persoana respectivă, ci să ne acordăm mai mult timp pentru a o vedea, pentru a ne preocupa împreună de teme duhovniceşti.”