«Noi, ortodocşii, Îl trăim pe Hristos în Dumnezeiasca Liturghie şi, mai ales, Hristos trăieşte în noi în timpul Liturghiei. Sfânta Liturghie este lucrarea lui Dumnezeu. Noi zicem: «Vremea este de a sluji Domnului.» Între altele, înseamnă că acum este vremea ca să lucreze Dumnezeu. Hristos slujeşte, noi trăim împreună cu Hristos slujirea Lui.”
Un moment important din viaţa Sfântului Spiridon este participarea sa la Sinodul I Ecumenic, care a avut loc în Niceea Bitiniei la anul 325 d.Hr., şi minunea pe care a săvârşit-o acolo, prin care a dovedit învăţătura Sfinţilor Părinţi, şi mai cu seamă a Sfântului Athanasie cel Mare. Şi anume că Dumnezeu este treimic, Tatăl, Fiul şi Duhul, şi că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu este o creatură a Tatălui, ci Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, aşa cum au hotărât Părinţii în Simbolul de Credinţă.
Pentru a ne împuțina patimile și pătimirile, trebuie nu numai să ne luptăm împotriva lor, ci să avem și vigilența duhovnicească necesară „ca [acestea] să nu crească”.
Sfântul Grigorie Palama împarte sufletul în trei părți: partea rațională, cea irascibilă (iuțimea) și cea apetitivă (pofta). Sfântul ne previne că cel ce se îndepărtează de Dumnezeu se îmbolnăvește sufletește, iar vindecarea unuia ca acesta depinde de dobândirea smereniei, a „sărăciei cu duhul” binecuvântate de Hristos Domnul: „Să fim și noi «săraci cu duhul»; după ce ne-am smerit, să suferim trupește, să nu alergăm după înavuțire, pentru a moșteni Împărăția Cerurilor”.
În continuare, vom cita câteva texte scripturistice şi patristice pentru a descrie unele caracteristici şi situaţii critice ale bolilor minţii.
Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la asemănarea cu El. După învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, chipul lui Dumnezeu înseamnă „să fie şi în veci să fie”; iar asemănarea lui Dumnezeu înseamnă „înţelepciune” şi „bunătate”.
Cei mai mulţi oameni socotesc moartea un sfârsit, o trecere de la viaţa simţurilor şi a celor sensibile, la moarte. Ateii socotesc moartea capătul vieţii, intrarea omului în nimicul absolut, în nefiinţă. Însă adevăratele mădulare ale Bisericii consideră că moartea nu este mutarea lor de la viaţă la moarte, la nimic, ci trecerea de la moarte la viaţă.
În vreme ce lucrăm, ne putem ruga fie cu buzele, fie înlăuntrul inimii, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru puterea mâinilor noastre şi înţelepciunea minţii şi pentru cele materiale pe care ni le-a dăruit, rugându-L, totodată, să îndrepte lucrul mâinilor noastre către un scop bineplăcut Lui. In felul acesta, ne păzim mintea neîmprăştiată.
Să alungăm provocările care ne duc inima în robie silnică, împiedicând transformarea gândului „strecurat de vrăjmaș” în patimă consimțită. Paza gândurilor ne ferește de o astfel de consimțire, de „învârtirea necontenită a cugetării și a închipuirii în jurul lui [a gândului pătimaș]”: „Cel ce cugetă nepătimaș de la început sau respinge prin împotrivire și certare momeala [provocarea], a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează”.
Biserica şi-a exprimat teologia pentru fiecare lucru în slujbele şi cântările Bisericii. Teologia despre căsătorie a introdus-o în textele Tainele Căsătoriei. Din păcate, nimeni nu este atent la textele Tainei nunţii atunci când se săvârşeşte nunta şi nici nu facem ceea ce fac unii creştini mai evlavioşi care, în fiecare an, în ziua aniversării căsătoriei, stau şi citesc rugăciunile din slujba nunţii, aşa cum şi monahul, în ziua de aniversare a tunderii în monahism, ar trebui să citească rugăciunile din slujba tunderii.
Una din metodele fundamentale de vindecare a sufletului este liniştea, în cel mai deplin sens al cuvântului. Omul contemporan caută tămăduirea aşezării sale lăuntrice, în special pentru că e hărţuit şi suprasolicitat. Lumii noastre descurajate, obosite şi confuze, Ortodoxia îi îmbie perspectiva de a dobândi liniştea. Consider că tradiţia ortodoxă conţine învăţături preţioase în această privinţă.
Această stare nu este, însă, una care să dureze mult. Răstimpul rămânerii Harului după cea dintâi cercetare a sa diferă de la om la om, depinzând de diferiţi factori: râvna omului, modul său de viaţă, iconomia lui Dumnezeu etc. In orice caz, după o anumită perioadă de timp, Harul se împuţinează.
Atât timp cât suntem în viaţa aceasta, supuşi stricăciunii şi morţii, nu trebuie să contenim lupta cu patimile.
În Biserică, vorbim deseori despre căderea omului şi despre moarte drept consecinţă a căderii. Mai întâi însă a fost moartea spirituală, şi pe urmă cea trupească; sufletul a căzut din harul necreat al lui Dumnezeu, iar mintea s-a desprins de comuniunea sa cu El şi s-a întunecat, transmiţând şi trupului acest întuneric sau această moarte.
Păcatul nu este căderea din lumea ideilor, pierderea arhetipurilor, ci întunecarea minții, prin care omul pierde comuniunea și unitatea cu Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog accentuează faptul că păcatul este, în realitate, cădere din slava lui Dumnezeu și pierdere a demnității cerești.