Să alungăm provocările care ne duc inima în robie silnică, împiedicând transformarea gândului „strecurat de vrăjmaş” în patimă consimţită. Paza gândurilor ne fereşte de o astfel de consimţire, de „învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui [a gândului pătimaş]”.
Cel ce cugetă nepătimaş de la început, sau respinge prin împotrivire şi certare momeala [provocarea], a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează.
Sfântul Vasile cel Mare spune că „precum rugina distruge în întregime fierul, în acelaşi mod invidia devorează pe cel care o are”.
Aceeaşi învăţătură despre distrugerea invidiosului de către invidie o întâlnim la toţi Părinţii Bisericii. Revelator menţionez pe Cuviosul Nichita Stithatul, care spune că invidioşii „sunt roşi de gelozie împotriva celor care au harul duhului prin înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu”.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 72
(…) A venit o tânără și mi-a spus că vrea să vorbim. Și a început să spună, să spună. Știți cât mi-a spus? Noua ore neîntrerupt! Și atunci eu eram preot tânăr și n-aveam altă treabă, și am stat cu ea noua ore. Și, după ce am stat cu ea noua ore, mi-a zis:
„Acum am terminat. Ce să fac?”.
Și eu i-am vorbit un singur minut. I-am spus:
Fără purificare de patimi, creștinismul e o utopie.
Lucrarea Bisericii tocmai aceasta este: să ne purifice și să ne vindece de patimi. Dacă creștinii participă la slujbele bisericești fără a se purifica de patimi (mai ales că, așa cum se știe, aceste slujbe sunt îndreptate tocmai spre o astfel de purificare), înseamnă că ei nu trăiesc cu adevărat în Biserică; fără purificare de patimi, creștinismul e o utopie. În consecință, putem vorbi despre religie numai după ce ne-am curățit de patimi sau numai atunci când ne străduim să ne curățim de ele.
„Când spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!», să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe „miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.
În timpul rugăciunii sunt importante, deci, două lucruri: primul – tinderea către Hristos, să nu cercetăm alte lucruri, vedenii, glasuri, lumini, ci să avem atenţia noastră către chipul lui Hristos; iar al doilea – durerea neîntreruptă şi pocăinţa adâncă”.
Invitat: Înaltpreasfinţitul Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie; (Transcrierea conferinței)
Data:14 octombrie 2011; Locaţia: Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.
00:01- La Iaşi am venit de trei ori până acum. Prima oară am venit la Iaşi în urmă cu opt ani, când îl însoţeam pe Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Hristodul, iar pe atunci era aici Mitropolit al Moldovei Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Sufletul continuă să trăiască după ce părăsește trupul
După moartea omului, care sunt legăturile dintre suflet și lumea aceasta?
Deși sufletul este separat de trup, ipostasul omului încă mai există. Precum vedem în pilda bogatului Lazăr, el este conștient de statutul său, își cunoaște rudele care sunt încă în viață și le protejează. Astfel, după moarte, oamenii au grijă de cei dragi și se roagă la Dumnezeu pentru mântuirea lor.
Boala cancerului este una divină
Spuneți-ne ceva despre moartea subită.
Înțelegerea fenomenului de moarte subită depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Pentru secularizați, moartea subită este bună și de dorit căci vor fi scutiți de suferinţă și nu vor fi chinuiți de boli la bătrânețe.
Spuneţi-ne ceva despre moarte, primul lucru care vă vine în minte, ceva ce considerați a fi foarte important.
Primul lucru care îmi vine în minte ar fi acela că moartea este un mare mister, precum spun şi versurile cântate la slujba de înmormântare, scrise de Sfântul Ioan Damaschin. Acest mister este legat de faptul că în momentul morții sufletul este smuls din armonia perfectă în care se află cu trupul. Este de asemenea un eveniment trist pentru că este legat de coruptibilitatea și mortalitatea omului manifestate de-a lungul întregii sale vieții.
Hristos S-a botezat pentru a ţine Legea şi pentru a aduce harul Său în apă, în toată zidirea şi în om. În acest fel, El a dat fiecărui om puterea de a dobândi harul înfierii, care este Teofania (arătarea lui Dumnezeu) propriei noastre vieţi.
Această arătare a lui Dumnezeu a fost începutul cunoaşterii de Dumnezeu. Deoarece cunoaşterea de Dumnezeu este un fapt existenţial, ea duce la mântuire.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008
Sărbătoarea Naşterii Domnului după trup este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Fără Naştere, nu ar fi fost Învierea, iar fără Înviere nu s-ar mai fi împlinit scopul Sfintei Întrupări.
Sărbătoarea Naşterii Domnului după trup este maica tuturor sărbătorilor, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Naşterea este urmată de toate celelalte sărbători împărăteşti, adică de Bobotează, de Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, de Patimi, de Cruce, de Învierea şi Înălţarea Domnului. Fără Naştere, nu ar fi fost Învierea, iar fără Înviere nu s-ar mai fi împlinit scopul Sfintei Întrupări.
Praznicul Naşterii Domnului este un praznic teologic, precum sunt toate praznicele Bisericii noastre, iar nu sărbători lumeşti, drept care trebuie să îl şi prăznuim teologic. Atunci când vorbim despre teologie, nu înţelegem o cunoaştere intelectuală seacă, ci vorbim despre experienţa harului lui Dumnezeu.
Teologia este cunoaşterea lui Dumnezeu, care se realizează prin pocăinţă, prin rugăciune, prin Tainele Bisericii, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin vederea lui Dumnezeu.
Această carte face parte dintr-un şir de patru cărţi despre Psihoterapia ortodoxă. La prima sa publicare în Grecia, Psihoterapia ortodoxă a Arhimandritului Hierotheos Vlachos a avut un impact neaşteptat, chiar exploziv, dând naştere multor discuţii şi inspirând alte trei cărţi cu acelaşi subiect: Tratament vindecător, Convorbiri despre Psihoterapia ortodoxă, şi cartea de faţă – Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă.
Monahismul este slava Bisericii, iar monahii, așa cum învață Sfântul Grigorie de Nyssa, coama trupului Bisericii, cu adevărat podoabă a capului, pentru că monahii, la fel ca firele părului, sunt morți pentru lume și strălucesc și iradiază lumina lui Hristos. Viața monahală este, în realitate, viața profetică, apostolică și martirică, și în această dimensiune se încadrează monahismul autentic, ortodox. Dacă citim faptele Apostolilor și Epistolele Apostolilor, ne încredințăm de faptul că primii creștini, următori ai cetei Apostolilor, trăiau în rugăciune, viață comună, insuflare, sărăcie de bunăvoie, așteptând venirea Împărăției lui Dumnezeu, pe care o trăiau ca pe o arvună duhovnicească.
„Este posibil chiar și pentru cei căsătoriți să dobândească o astfel de curăție, dar cu foarte mare greutate”.
Vorbind despre curăția inimii, Sfântul Grigorie Palama scoate în evidență faptul că „este posibil chiar și pentru cei căsătoriți să dobândească o astfel de curăție, dar cu foarte mare greutate”. Toți ne putem modela viața după învățăturile evanghelice, dacă suntem dispuși să trăim potrivit lor.
După înviere, Hristos S-a arătat ucenicilor Săi şi a făcut minuni, întărind astfel credinţa acestora şi făcându-i martori ai învierii Sale.
Având în vedere faptul că Hristos nu a făcut niciodată ceva fără un motiv determinat, trebuie să vedem de ce anume Hristos S-a înălţat la patruzeci de zile de la învierea Sa. Toate au avut un anumit scop.