Părintele Arhimandrit Sofronie ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre teologia conjuncturală şi teologia cea după Dumnezeu: „Până când inima nu s-a curăţit de patimi, contemplarea lui Dumnezeu este imposibil de atins. Numai o inimă curăţită de patimi e capabilă de a se pătrunde de uimirea şi de smerenia specifice contemplării Creatorului a toate acea uimire şi smerenie care linişteşte mintea, umplând-o de o bucurie negrăit de calmă.
Când îşi săvârşeşte lucrarea potrivit Predaniei Ortodoxe, părintele duhovnicesc se deosebeşte clar de psiholog, care lucrează întemeindu-se pe o viziune antropocentrică asupra omului şi vieţii sale. Psihologii doresc să echilibreze omul din punct de vedere psihologic. Părintele duhovnicesc ţinteşte să-l îndumnezeiască pe om.
Psihologul foloseşte o teorie bazată pe o anume şcoală psihologică. Părintele duhovnicesc foloseşte cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, care s-a descoperit proorocilor, apostolilor şi sfinţilor.
Stihul de faţă, binecunoscut celor care cercetează regulat biserica şi îl aud îndeosebi la slujba Vecerniei, este din Psalmul 129 al Prorocului David. Stihul întreg este următorul: „Din straja [phylaki] dimineţii până în noapte. Din straja dimineţii să nădăjduiască Israel spre Domnul” (Psalmi 129:6).
Când Prorocul vorbeşte aici despre „phylaki” (gr. „temniţă, închisoare”) nu are, desigur, în vedere ceea ce ne imaginăm noi, închisoarea unde sunt trimişi cei condamnaţi în urma unei hotărâri judecătoreşti, ci este vorba despre un termen militar, aşa-numita phrourâ, gardă, strajă.
Când vorbim despre teologie ne referim la cuvântul despre Dumnezeu şi despre ce voieşte Dumnezeu să facem în viaţă. Teolog este cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi apoi transmite mai departe această experienţă, spre a-i învăţa şi a-i îndruma pe ceilalţi creştini. Am putea spune, folosind o pildă din viaţa noastră biologică, că teolog este acela care inspiră viaţa Bisericii, viaţa Revelaţiei, adică însuşi Paradisul, iar acest oxigen intră în fiinţa sa şi îl face viu, iar apoi expiră această viaţă în mediul în care trăieşte. Astfel, eshatonul se uneşte organic cu organismul viu care îl trăieşte, cu realitatea prezentă.
Respingerea gândurilor potrivnice nu e doar un lucru bun, ci un lucru esenţial – după cum la fel de esenţial este să avem mintea curată în Dumnezeu.
După cum în cazul bolilor trupeşti şi sufleteşti există atât tratamente profilactice, care se ocupă de prevenirea bolii, cât şi tratamente propriu-zise, care se administrează după declanşarea acesteia, la fel se întâmplă şi în cazul bolilor gândurilor.
Înalt Prea Sfinţitul Hierotheos Vlachos nu mai are nevoie, cred eu, de nicio prezentare. Mitropolit de Nafpaktos, o mică eparhie aproape de Patra, oraşul în care se păstrează capul Sfântului Apostol Andrei, este foarte cunoscut în România prin cărţile şi conferinţele sale. Din ele se desprinde nu numai o viziune teologică profundă, ancorată academic şi recunoscută ca atare, ci, mai ales, o viziune profund patristică, bazată pe experienţa vie a cunoaşterii lui Dumnezeu. Am putea spune că Înalt Prea Sfinţitul este un teolog al isihasmului, în tradiţia Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Grigorie Palama, sau, mai nou, a părintelui Sofronie de la Essex.
„Osândirea de sine este întotdeauna însoțită de smerenie”. Această osândire de sine este o povară duhovnicească care, odată intrată în suflet, „va zdrobi și strivi și stoarce din el vinul cel mântuitor care bucură inima omului, cu alte cuvinte, omul cel lăuntric. Un astfel de vin este și smerenia. Osândirea de sine, însoțită de mâhnirea care îi este specifică, este distrugătoare a patimilor și umple sufletul de cea mai binecuvântată bucurie” (Sf. Grigorie Palama, Epistola către Xenia). Spune Sfântul Ioan Scărarul: „De aceea suntem datori a ne osândi și dojeni necontenit, pentru că prin defăimarea cea de bunăvoie să ne putem curăți de păcatele cele făcute fără de voie”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 53
Pe când eram student la universitate, am vizitat Muntele Athos şi am întâlnit oameni sfinţi care trăiau predania ortodoxă. Am văzut limpede deosebirea între vieţuirea după predania ortodoxă şi viaţa pe care am întâlnit-o în alte cercuri religioase. În acelaşi timp, cu ajutorul profesorilor mei de la universitate, am început să studiez textele patristice.
Când mintea ne este eliberată de toate cele create şi, încetând de a mai fi sclava acestora, se înalţă spre Dumnezeu, atunci simţim că adevărata sărăcie înseamnă a fi sărac „cu duhul”. Ea poate fi dobândită doar dacă ne-am eliberat de patimi: „Nepătimirea desăvârşită este sărăcia spirituală [cu duhul], la care, ajungând mintea, se desparte de cele de aici”. (Sfântul Talasie)
În inimă domneşte pacea lui Dumnezeu: „Şi pacea lui Hristos… să stăpânească în inimile voastre” (Coloseni 3, 15).
Inima este chitara, coardele ei sunt simţirile, iar pana este mintea, „care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu; din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti” (Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, cap. 3, Filocalia, vol 8, pp. 227-228).
Gândurile pătimaşe nu numai că îl despart pe om de Dumnezeu, ci sunt urmate şi de disfuncţii sau dereglări trupeşti: bolile fizice, neliniştea, temerile de tot felul sunt consecinţe ale gândurilor rele. Dându-şi seama de acest fapt, doctorii ne sfătuiesc să ne desprindem de gândurile care ne tulbură şi să nu ne frământăm din pricina lor.
Să alungăm provocările care ne duc inima în robie silnică, împiedicând transformarea gândului „strecurat de vrăjmaş” în patimă consimţită. Paza gândurilor ne fereşte de o astfel de consimţire, de „învârtirea necontenită a cugetării şi a închipuirii în jurul lui [a gândului pătimaş]”.
Cel ce cugetă nepătimaş de la început, sau respinge prin împotrivire şi certare momeala [provocarea], a tăiat dintr-odată toate cele ce urmează.
Sfântul Vasile cel Mare spune că „precum rugina distruge în întregime fierul, în acelaşi mod invidia devorează pe cel care o are”.
Aceeaşi învăţătură despre distrugerea invidiosului de către invidie o întâlnim la toţi Părinţii Bisericii. Revelator menţionez pe Cuviosul Nichita Stithatul, care spune că invidioşii „sunt roşi de gelozie împotriva celor care au harul duhului prin înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu”.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 72
(…) A venit o tânără și mi-a spus că vrea să vorbim. Și a început să spună, să spună. Știți cât mi-a spus? Noua ore neîntrerupt! Și atunci eu eram preot tânăr și n-aveam altă treabă, și am stat cu ea noua ore. Și, după ce am stat cu ea noua ore, mi-a zis:
„Acum am terminat. Ce să fac?”.
Și eu i-am vorbit un singur minut. I-am spus:
Fără purificare de patimi, creștinismul e o utopie.
Lucrarea Bisericii tocmai aceasta este: să ne purifice și să ne vindece de patimi. Dacă creștinii participă la slujbele bisericești fără a se purifica de patimi (mai ales că, așa cum se știe, aceste slujbe sunt îndreptate tocmai spre o astfel de purificare), înseamnă că ei nu trăiesc cu adevărat în Biserică; fără purificare de patimi, creștinismul e o utopie. În consecință, putem vorbi despre religie numai după ce ne-am curățit de patimi sau numai atunci când ne străduim să ne curățim de ele.
„Când spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!», să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe „miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.
În timpul rugăciunii sunt importante, deci, două lucruri: primul – tinderea către Hristos, să nu cercetăm alte lucruri, vedenii, glasuri, lumini, ci să avem atenţia noastră către chipul lui Hristos; iar al doilea – durerea neîntreruptă şi pocăinţa adâncă”.
„Diferenţa între dragostea psihologică şi cea duhovnicească stă în următoarele: cel care are comuniunea adevărată cu duhovnicul său are nevoie de el, dar nu se scufundă în lipsa acestuia.
Lipsa duhovnicului se împlineşte cu rugăciune. Când omul se afundă, atunci arată că există o problemă. În situaţiile acestea, noi, duhovnicii, nu trebuie să ignorăm persoana respectivă, ci să ne acordăm mai mult timp pentru a o vedea, pentru a ne preocupa împreună de teme duhovniceşti.”