Când mintea ne este eliberată de toate cele create şi, încetând de a mai fi sclava acestora, se înalţă spre Dumnezeu, atunci simţim că adevărata sărăcie înseamnă a fi sărac „cu duhul”. Ea poate fi dobândită doar dacă ne-am eliberat de patimi: „Nepătimirea desăvârşită este sărăcia spirituală [cu duhul], la care, ajungând mintea, se desparte de cele de aici”. (Sfântul Talasie)
În timpurile străvechi, filosofii stoici vorbeau despre nepătimire ca despre mortificarea componentei pasionale a sufletului, care, după cum am arătat deja, constă în partea irascibilă şi partea poftitoare. În opinia stoicilor, nepătimirea se poate dobândi doar după ce au fost mortificate aceste două părţi.
Însă când Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre nepătimire, ei nu înţeleg prin aceasta mortificarea părţii pasionale a sufletului, ci transformarea lui. Aşa cum, prin căderea omului, puterile sale sufleteşti au intrat într-o stare nefirească, tot astfel, prin eliberarea de patimi, ele vor reintra în starea lor firească.
După Sfinţii Părinţi, atunci când sufletul a atins nepătimirea, el nu va mai ceda impulsurilor pătimaşe: „Nepătimirea este nemişcarea sufletului spre păcat; dar la ea nu se poate ajunge fără mila lui Hristos”. Sfântul Maxim ne mărturiseşte: „Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate”. Aceasta presupune să rămânem „fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor”.
„Precum focul învăluia rugul, dar nu-l ardea”, observă Sfântul Ioan Carpatiul, „aşa şi la cei ce au primit darul nepătimirii, chiar de ar purta un trup foarte greu şi foarte aprins, căldura trupului nu tulbură şi nu întinează întru nimic trupul sau mintea. Căci glasul Domnului a desfăcut flacăra de fire”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 342-343