Cel ce practică isihia noetică se numeşte „isihast”. Isihastul urmează calea liniştirii, care reprezintă esenţa tradiţiei ortodoxe; scopul ei este de a ne duce la Dumnezeu şi a ne uni cu El. Să ne amintim spusele Sfântului Ioan Scărarul în acest subiect: „Isihast este cel care se străduieşte a închide pe cel netrupesc (gândul, mintea) în casă trupească, fapt care e vrednic de admiraţie…
Prin această rugăciune, Părintele cere binecuvântarea lui Dumnezeu ca în vremea întregii zile să lucreze după voia Acestuia. Scrie: „Binecuvântează, Doamne, ziua aceasta pe care mi-o ai dat pentru cea negrăită bunătatea Ta; şi mă învredniceşte în puterea binecuvântării Tale, ca toată fapta şi cuvântul din ziua ce încep acum să le săvârşesc pentru Tine, spre slava Ta, în frica Ta, dupre voia Ta, în duhul întregii cugetări şi al curăţiei, al smeritei cugetări, al răbdării, al dragostei, al blândeţii, al păcii, al bărbăţiei, al înţelepciunii, cu rugăciune şi în tot ceasul amintindu-mi că pretutindenea eşti”.
Mie nu-mi plac deloc oamenii care fac pe victimele. Nu-mi place de cei care spun: soțul e de vină, soția, duhovnicul, statul și ajung la politică. Nu faceți pe victimele! Suntem responsabili pentru toate și pentru întreaga lume. Când o să ne asumăm responsabil aceasta rugăciune pentru întreaga lume, nu ne vom mai simţi deloc orfani.
„Creştinul ortodox este cel care are slăvire dreaptă, adică cel care crede drept, slăveşte şi se roagă drept, leagă credinţa de rugăciune şi de cult.
Fiind creştini ortodocşi, credem şi slăvim pe Dumnezeul Treimic şi îl iubim pe Dumnezeu Cel din Treime. Aceasta este diferenţa noastră faţă de alte credinţe care au doar un dumnezeu uniipostatic.
Sfântul Isihie Sinaitul vorbește despre îmbolnăvirea și moartea treptată a sufletului. Deși Dumnezeu a creat sufletul „simplu și bun, acesta „se desfată de momelile nălucirilor diavolului și amăgit, aleargă spre cel rău ca la cineva bun”. Astfel, el „își amestecă gândurile sale cu nălucirea momelii diavolești”. În cele din urmă, „căzând la consimțire, preschimbă prin mijlocirea trupului în faptă nelegiuirea din cugetare, spre osânda proprie”. (…)
Orbii au rostit cuvintele „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” și le-a fost redată vederea; leproșii au spus-o și s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc.
– Minte vrea să însemne raţiune? – întrebă Athanasie. Dacă mintea este tot una cu raţiunea, atunci cum se îmbolnăveşte? Dacă mintea este ceva deosebit de raţiune, ce înseamnă boala minţii?
– Aşa cum am spus mai devreme, sufletul omul este alcătuit din minte, raţiune (cuvânt) şi duh, corespunzând modului existenţei Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschinul spune că Dumnezeu a creat sufletul omului raţional şi mintal; el este înzestrat şi cu duh, care, aşa cum spun Părinţii, este „dragostea mintală a sufletului“.
Raiul și iadul nu sunt două locuri diferite. Și nici preotul nu este cel ce dă bilete pentru Rai. Pentru că toți vom vedea slava lui Dumnezeu, independent de preoți și vlădici. Treaba preotului, și-a vlădicii, și a clerului, și-a duhovnicului este tămăduirea, astfel încât, atunci când vom vedea slava, să vedem Lumină, Lumină, Lumină, iar nu foc. Tămăduirea aceasta, asta-i treaba lor. Vasăzică, treaba preotului nu e să slujească Tainele iar tămăduirea s-o lase pe seama lui Dumnezeu pe lumea cealaltă.
Sănătatea duhovnicească are legătură cu starea minții (nous), care, atunci când este luminată, se află în rugăciune – cu alte cuvinte, mintea este strâns legată de rugăciune –, în timp ce, dacă nu se află în rugăciune, este bolnavă.
Este foarte riscant „să lăsăm să intre în inima noastră gândurile”, îndeosebi pentru începătorii luptei duhovnicești – cei a căror minte nu a fost încă „mult cercată în război” –, ci trebuie numai „să le înțelegem și îndată să le tăiem de cum răsar și ne atacă (ne momesc)” (Sfântul Isihie Sinaitul). Disprețuirea gândurilor este deci o metodă eficientă de luptă duhovnicească, în special pentru începători.
Prorocul Isaia scrie: „Iată, Stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea și din Ierusalim pe cel tare și pe cea tare… pe judecător și pe prooroc și pe prezicător” (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între proroc și prezicător.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevestește cele ce se pot întâmpla, folosindu-se de experiența sa practică”. Și continuă spunând că una este speculația și altceva prorocia.
Atât timp cât suntem în viaţa aceasta, supuşi stricăciunii şi morţii, nu trebuie să contenim lupta cu patimile.
Prin urmare, chiar cel care a biruit „aproape toate patimile” va mai fi războit totuşi de doi draci: „Dintre aceştia, unul supără sufletul, ducându-l de la multă iubire de Dumnezeu la o râvnă nelalocul ei, încât acesta nu mai vrea să placă şi altul lui Dumnezeu, afară de el”.
Pe lângă dispreţuirea şi respingerea gândurilor, este necesară alungarea lor, care nu se poate face decât prin rugăciune. Sfântul Grigorie Sinaitul a scris un capitol întreg, intitulat „Despre alungarea gândurilor”, în care citim: „Nici un începător nu poate alunga vreodată vreun gând, dacă nu-l alungă Dumnezeu.
– Vino în chilie, să o binecuvântezi pentru mine!, m-a chemat gheronda.
Într-o zi, ne-am întâlnit în locul unde începuse să se zidească noua biserică, iar părintele a zis: „Este greu lucru să ridici o biserică astăzi, îţi stau împotrivă toţi demonii.” Şi mi-a zis o anecdotă pe care o auzise în Rusia:
Lamentabila stare lăuntrică în care se află mulţi dintre noi provine din înstrăinarea faţă de plâns. Noi, cei de azi, nu mai plângem. De aceea, de câte ori suntem împovăraţi de neajunsuri şi suferinţe, de câte ori nervii ni se încordează la maximum sau aşezarea lăuntrică ni se tulbură peste măsură, să nu-i învinovăţim pe alții, ci să încercăm să ne cercetăm pe noi înşine – imputându-ne cele ce am greşit – şi să încercăm să plângem. Dumnezeu, care vede sforţările noastre, ne va trimite harul Său binefăcător, iar lacrimile ne vor deveni un mod de viaţă, curăţindu-ne inima de patimi.
“Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferenţiază creştinismul de orice altă religie. Celelalte religii au capi muritori, în vreme ce Capul Bisericii este Hristos, Care a înviat din morţi. Învierea lui Hristos a însemnat înnoirea firii omeneşti, replămădirea neamului omenesc şi trăirea realităţii eshatologice.