Noile media sunt în acelaşi timp rezultatul şi sursa unei restrângeri a vieţii comunitare.
De o anumită manieră, dezvoltarea telefoniei mobile este legată de o restrângere a vieţii comunitare. După cum observă un eseist contemporan, „avem nevoie de o mediere electronică pentru a comunica, ca să ne adaptăm la o lume care ne atomizează pe fiecare dintre noi şi ne fragmentează viaţa”.
Noile mijloace de comunicare sunt adesea, în mod paradoxal, mijloace de non‑comunicare sau de comunicare proastă, de‑a dreptul obstacole în calea comunicării.
Se poate constata de la bun început cum caracterul prin definiţie scurt al SMS‑urilor şi al mesajelor de pe Twitter sărăceşte conţinutul mesajelor, îl lipseşte de orice nuanţă şi de orice subtilitate, ca şi de cele mai elementare formule de politeţe de introducere şi de încheiere.
Hipercomunicarea omului conectat, prin însuşi faptul că pune forma (comunicarea propriu‑zisă) mai presus de conţinut (natura mesajului transmis), indică îndeajuns de limpede finalitatea sa principală, şi anume aceea de a fi un subterfugiu pentru singurătate.
După cum tocmai am văzut, pentru homo communicans comunicarea în sine este mai importantă decât conţinutul acesteia. Este important şi chiar vital să comunici, nu contează ce şi cui. Comunicarea în sine răspunde unei nevoi, nu ceea ce avem de spus, de citit, de auzit ori de privit.
Lucrul acesta este în mod deosebit adevărat în cazul dependenţelor: cei care sunt dependenţi de televizor se pun în faţa lui mai înainte de a şti ce‑or să vadă, sau îl lasă să meargă aproape tot timpul, fără să le pese ce program urmăresc;
Nu este exagerat să spunem că noile media au format, într‑un timp scurt, un nou tip de om: homo connecticus şi homo communicans. Desigur, orice om este prin fire „în relaţie” şi „în comunicare”; aşa cum a subliniat cu tărie Aristotel acum aproape 2400 de ani, omul este un „animal social”, şi cum au arătat recent, în două moduri diferite, curentul psihanalitic şi curentul personalist, persoana umană nu există şi nu se dezvoltă decât „în relaţie”, limbajul având în această relaţie un rol fundamental.
„Tot prietenul zice: eu am ţinut prietenia cu el; dar el este prieten numai cu numele” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 37, 1)
„Când ce este departe se apropie prea mult, ce este aproape se îndepărtează” (Günther Anders, L’obsolescence de l’homme)
„Că iată moartea intră pe ferestrele noastre” (Ieremia 9, 21)
„O societate tot mai bolnavă, dar şi tot mai puternică, a făcut din lumea concretă un spaţiu şi un decor al maladiei sale”
(Guy Debord, La société du spectacle)
Prin lucrarea Sa mântuitoare, Hristos l-a izbăvit pe om de moarte şi i-a dăruit viaţa veşnică. Căci, spun Părinţii, pentru aceasta S-a şi întrupat. „Cu mult temei ar putea spune cel care cunoaşte mai adânc învăţătura creştină, că nu naşterea (lui Hristos) e pricina morţii Sale, ci că, dimpotrivă, din cauza morţii a primit Dumnezeu să Se nască. Nu de aceea s-a supus naşterii trupeşti Cel veşnic viu, pentru ca ar fi dorit viaţă, ci pentru că voia să ne cheme pe noi iarăşi de la moarte la viaţă.”
Rugăciunea, fiind pricinuitoarea primirii depline a harului, este prin aceasta pricinuitoarea tămăduirii omului şi a întoarcerii sale întru sănătate.
Prin ea, omul I se adresează lui Hristos – Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, pentru a primi de la El vindecarea de toată răutatea. Numai Dumnezeu singur este ajutorul și sprijinitorul său. „Ştim – spune Sfântul Varsanufie, că cei bolnavi au nevoie totdeauna de doctor şi de leacurile de la el (…)
Postul este un prilej privilegiat de înnoire lăuntrică și de sporire duhovnicească și un post bine împlinit aduce după sine o rodire bogată și bineplăcută.
Postul cantitativ are mai ales o funcție regulatoare față de postul calitativ: el permite slăbirea trupului și obținerea rezultatelor dorite pentru suflet atunci când postul calitativ nu este suficient.
Potrivit cuvintelor și sfaturilor Sfântului Apostol Pavel, adresate ucenicilor săi Tit și Timotei – și prin ei și nouă, tuturor urmașilor din generație în generație –, observăm că exigențele ce se cer slujitorilor bisericești se referă mai ales la patimile de care trebuie să se ferească și la virtuțile pe care se cuvine să le caute, acestea dobândind un accent mai deosebit când le punem pe seama clericilor.
Că plăcerea şi durerea sunt rele se vede şi din felul în care strâmbă conştiinţa morală a omului căzut. Într-adevăr, acesta în chip „firesc” preţuieşte lucrurile după plăcerea sau durerea pe care i-o produc; şi judecata sa morală socoteşte plăcerea drept bine, iar durerea ca rău.
„Adesea pelerinii îi cereau Părintelui să se roage pentru ei şi pentru cei dragi ai lor, şi întotdeauna Părintele le făgăduia că o să se roage. […] L-am întrebat: «Şi ce spuneţi, Părinte, în rugăciunea voastră pentru toţi aceşti oameni?» Şi Părintele mi-a răspuns în chipul cel mai firesc: «Ei bine, iată, întâi spun: Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!» «Spuneţi: Ai milă de mine! Dar ei vă cer să vă rugaţi pentru ei, nu pentru dumneavoastră», i-am spus, mirându-mă. Şi el, o dată mai mult, m-a făcut să mă minunez, spunându-mi:
Din punct de vedere spiritual, sănătatea, potrivit multor Părinţi, face parte dintre lucrurile „de mijloc”, adică cele care în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci, „după dispoziţia celui care se foloseşte de ele, pot fi întrebuinţate şi spre bine, şi spre rău” (Sfântul Ioan Casian).
Sănătatea fizică, este adevărat, corespunde stării originare şi normale a naturii umane, cea a condiţiei sale paradisiace, şi poate fi socotită, din această pricină, un bine în sine, arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, însă, pe de altă parte, ea nu slujeşte la nimic omului şi nu constituie pentru el un bun adevărat dacă nu este bine folosită, adică dacă nu este pusă în slujba binelui, prin împlinirea poruncilor lui Hristos şi spre slava lui Dumnezeu.
Dacă noi, ca oameni, avem toţi o aceeaşi natură (care ne distinge prin caracteristicile sale proprii de natura fiinţelor care aparţin altor specii şi genuri), noi suntem în acelaşi timp persoane distincte şi diverse. După natura noastră, suntem toţi asemănători; dar ca persoane, suntem toţi diferiţi şi fiecare dintre noi este unic. Natura este ceea ce sunt; persoană, cel care sunt. Ca persoane, fiecare dintre noi îşi asumă natura omenească care ne este comună într-un fel singular, unic; altfel spus este om într-un fel care nu-i este propriu decât lui.
Dacă icoana este o formă de artă, atunci ea nu este o artă obişnuită, oricare ar fi ea, ci o artă sacră, atât în ceea ce priveşte rostul ei, cât şi modul de realizare. Icoana are rostul de a fi cinstită de către credincioşi în cadrul liturgic al bisericii sau în cadrul privat al căminului, „biserica de acasă”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cinstirea ei se arată prin semne exterioare: înaintea icoanei creştinii ortodocşi fac metanii mici sau mari (încinări şi prosternări); o sărută cu mult respect şi iubire, făcând semnul Crucii; aprind lumânări şi, fireşte, se roagă; adesea o poartă în procesiuni.
Practicile caritabile în Biserica Ortodoxă
“Se cade ca de la bun început să risipim o neînţelegere manifestată în mod curent în ceea ce priveşte locul practicilor caritabile în Biserica Ortodoxă. În Occident adeseori se crede că Biserica Ortodoxă este mai mult „contemplativă” decât „activă” şi că are în privinţa carităţii o concepţie mai curând interiorizată decât exteriorizată, mai degrabă personală decât socială, duhovnicească, şi nu instituţională.