Omul a fost creat cu trup şi suflet şi a primit suflarea de viaţă, pentru ca să primească Duhul şi să fie astfel cu totul înduhovnicit şi să trăiască în Duhul cu toată fiinţa lui. Numai îndeplinind aceasta, omul îşi împlineşte destinul, trăind potrivit adevăratei sale naturi: „Omul adevărat este omul duhovnicesc care este în noi”, scrie Clement Alexandrinul. Omul nu este om deplin şi nu trăieşte cu adevărat decât dacă trăieşte în Duhul; altfel el este mutilat, nedesăvârşit şi ca şi mort. Sfântul Irineu spune aceasta cu toată claritatea:

Continuare …

Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeţi ce i-a fost hărăzit omului să fie, şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor, şi-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieţii; numai citeşte ziarul şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă.

Continuare …

Una dintre virtuţile de bază ale vieţii duhovniceşti este detaşarea. Sporirea în viaţa duhovnicească se manifestă mai puţin prin dobândiri strălucite, cât printr-o detaşare progresivă. Stareţul citează, privitor la aceasta, cuvântul părintelui Sofronie: „Îmbogăţirea noastră este o sărăcire”.

Continuare …

„În vremurile de pe urmă pe oameni îi va mântui dragostea, smerenia și bunătatea. Bunătatea deschide porțile raiului, smerenia ne duce înlăuntru, iar dragostea ni-L va arăta pe Dumnezeu.

Continuare …

Mânia este o a doua cauză a tristeţii, care fie că este o urmare directă a ei, fie că se manifestă ca ranchiună, în urma unei jigniri. Sfinţii Părinţi arată că pricina întristării omului nu stă în cei împotriva cărora ne-am mâniat, nici în cei care ne-au jignit şi cărora le purtăm ranchiună, ci în noi înşine.

Continuare …

Potrivit cuvintelor și sfaturilor Sfântului Apostol Pavel, adresate ucenicilor săi Tit și Timotei – și prin ei și nouă, tuturor urmașilor din generație în generație –, observăm că exigențele ce se cer slujitorilor bisericești se referă mai ales la patimile de care trebuie să se ferească și la virtuțile pe care se cuvine să le caute, acestea dobândind un accent mai deosebit când le punem pe seama clericilor.

Continuare …

Crezându-se superior altora, căutând să-i întreacă, socotindu-se mai presus de toţi şi plasându-se în centrul tuturor evenimentelor; atribuindu-şi toate calităţile şi virtuţile sau socotind că măcar în ceea ce priveşte unele dintre ele este cu totul desăvârşit, cel mândru ajunge să se auto-îndumnezeiască; el face din sine un „mic dumnezeu”, luând astfel locul Adevăratului Dumnezeu, Cel Care este cu adevărat absolut, culmea şi centrul, principiul şi sfârşitul tuturor celor create; Cel care dă sens şi valoare fiecărui lucru; izvorul şi temeiul tuturor virtuţilor şi a tot binele şi pricinuitorul desăvârşirii.

Continuare …

Noile media nu au desfiinţat relaţiile dintre oameni, dar, chiar înmulţindu‑le, le‑au sărăcit calitatea.
De vreme ce putem contacta pe cineva prin SMS sau mail, ce rost mai are să ne întâlnim cu el faţă către faţă? Şi comunicarea prin noile media este limpede că va fi mai săracă.

Continuare …

Noile media sunt în acelaşi timp rezultatul şi sursa unei restrângeri a vieţii comunitare.
De o anumită manieră, dezvoltarea telefoniei mobile este legată de o restrângere a vieţii comunitare. După cum observă un eseist contemporan, „avem nevoie de o mediere electronică pentru a comunica, ca să ne adaptăm la o lume care ne atomizează pe fiecare dintre noi şi ne fragmentează viaţa”.

Continuare …

Noile mijloace de comunicare sunt adesea, în mod paradoxal, mijloace de non‑comunicare sau de comunicare proastă, de‑a dreptul obstacole în calea comunicării.
Se poate constata de la bun început cum caracterul prin definiţie scurt al SMS‑urilor şi al mesajelor de pe Twitter sărăceşte conţinutul mesajelor, îl lipseşte de orice nuanţă şi de orice subtilitate, ca şi de cele mai elementare formule de politeţe de introducere şi de încheiere.

Continuare …

Hipercomunicarea omului conectat, prin însuşi faptul că pune forma (comunicarea propriu‑zisă) mai presus de conţinut (natura mesajului transmis), indică îndeajuns de limpede finalitatea sa principală, şi anume aceea de a fi un subterfugiu pentru singurătate.

Continuare …

După cum tocmai am văzut, pentru homo communicans comunicarea în sine este mai importantă decât conţinutul acesteia. Este important şi chiar vital să comunici, nu contează ce şi cui. Comunicarea în sine răspunde unei nevoi, nu ceea ce avem de spus, de citit, de auzit ori de privit.
Lucrul acesta este în mod deosebit adevărat în cazul dependenţelor: cei care sunt dependenţi de televizor se pun în faţa lui mai înainte de a şti ce‑or să vadă, sau îl lasă să meargă aproape tot timpul, fără să le pese ce program urmăresc;

Continuare …

Nu este exagerat să spunem că noile media au format, într‑un timp scurt, un nou tip de om: homo connecticus şi homo communicans. Desigur, orice om este prin fire „în relaţie” şi „în comunicare”; aşa cum a subliniat cu tărie Aristotel acum aproape 2400 de ani, omul este un „animal social”, şi cum au arătat recent, în două moduri diferite, curentul psihanalitic şi curentul personalist, persoana umană nu există şi nu se dezvoltă decât „în relaţie”, limbajul având în această relaţie un rol fundamental.

Continuare …

„Tot prietenul zice: eu am ţinut prietenia cu el; dar el este prieten numai cu numele” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 37, 1)

„Când ce este departe se apropie prea mult, ce este aproape se îndepărtează” (Günther Anders, L’obsolescence de l’homme)

„Că iată moartea intră pe ferestrele noastre” (Ieremia 9, 21)

„O societate tot mai bolnavă, dar şi tot mai puternică, a făcut din lumea concretă un spaţiu şi un decor al maladiei sale”
(Guy Debord, La société du spectacle)

Prin lucrarea Sa mântuitoare, Hristos l-a izbăvit pe om de moarte şi i-a dăruit viaţa veşnică. Căci, spun Părinţii, pentru aceasta S-a şi întrupat. „Cu mult temei ar putea spune cel care cunoaşte mai adânc învăţătura creştină, că nu naşterea (lui Hristos) e pricina morţii Sale, ci că, dimpotrivă, din cauza morţii a primit Dumnezeu să Se nască. Nu de aceea s-a supus naşterii trupeşti Cel veşnic viu, pentru ca ar fi dorit viaţă, ci pentru că voia să ne cheme pe noi iarăşi de la moarte la viaţă.”

Continuare …

Rugăciunea, fiind pricinuitoarea primirii depline a harului, este prin aceasta pricinuitoarea tămăduirii omului şi a întoarcerii sale întru sănătate.
Prin ea, omul I se adresează lui Hristos – Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, pentru a primi de la El vindecarea de toată răutatea. Numai Dumnezeu singur este ajutorul și sprijinitorul său. „Ştim – spune Sfântul Varsanufie, că cei bolnavi au nevoie totdeauna de doctor şi de leacurile de la el (…)

Continuare …